Parmenide a fost filozof şi poet grec, născut dintr-o familie renumită, în Elea, în sudul Italiei şi a fost considerat şeful şcolii filozofice eleatice. A fost un om stimat pentru legislaţia concepută, care adusese prosperitate şi bogăţie oraşului. A fost admirat şi pentru viaţa sa exemplară.
Discipol al lui Xenophan, Parmenide a scris în opoziţie conştientă cu credinţele lui Heraclit, dată fiind aluzia evidentă la acest filozof: “cineva este şi nu este mereu acelaşi şi mereu altfel, căci toate lucrurile evoluează în direcţii diferite”.
Despre biografia sa mai este cunoscut faptul că s-a oprit în Atena într-o călătorie efectuată în al 65-lea an al vieţii sale, şi acolo a devenit prieten al tânărului Socrate.
Parmenide a rupt tradiţia prozei ionice scriind versuri în hexametru. Din singurul său poem didactic, “Despre natură”, supravieţuiesc doar fragmente, deşi discursul de introducere a fost bine păstrat.


Opera este considerată inartistică. Pentru cosmogonia pe care o descrie în partea a doua, Parmenide îşi apropriase stilul hesiodic, stil care însă nu se potriveşte cu dialectica aridă a primei părţi.
Parmenide nu era un poet înnăscut, şi se poate pune întrebarea “ce l-a determinat să ia această turnură?”. Exemplul scrierilor poetice ale lui Xenophan nu este o explicaţie completă. Este puţin probabil ca lucrarea sa să îşi fi avut originile în poezia lui Xenophan, pentru că stilul este al lui Hesiod şi al “Orficelor”.
În Prolog, Parmenide descrie ascensiunea sa către casa zeiţei despre care se presupune că vorbea în versuri. Este o reflexie a ascensiunilor convenţionale spre divinitate care sunt aproape la fel de comune ca şi descenderile în infern din literatura apocaliptică de atunci.
Prologul se deschide cu imaginea lui Parmenide reprezentându-se într-un cărucior înconjurat de nimfele soarelui care părăsiseră lumea întunericului ca să îl ghideze în călătoria sa. Nimfele îl conduc din casa nopţii, simbol al ignoranţei omului la casa zilei, loc al cunoaşterii şi al raţiunii. Scopul călătoriei este palatul zeiţei care îl întâmpină de Parmenide şi îl iniţiază în 2 direcţii: aceea a Adevărului şi calea înşelătoare a Credinţei, în care nu există adevăr. Este evidentă dorinţa de a arăta că Parmenide a fost convertit, că trecuse de la eroare (noaptea) la adevăr (ziua) şi cele 2 direcţii trebuie să reprezinte fostele sale greşeli şi adevărul care acum îi este revelat.
Există motiv să credem că direcţia credinţei aparţine cosmogoniei pitagoreice. Aceasta credinţă eronată nu este viziunea obişnuită a omului asupra lumii, ci un sistem elaborat care pare să fie o dezvoltare naturală a cosmologiei ioniene în anumite linii, şi nu există nici un alt sistem decât cel pitagoreic care să împlinească cerinţele necesare pentru a-l descifra. I se impută lui Parmenide faptul că nu ar fi prezentat sistemul contra căruia militează, dar asta este o greşală faţă de personajele convenţiei apocaliptice. Pentru că nu Parmenide, ci zeiţa expune sistemul şi tocmai de aceea opiniile descrise apar ca aparţinând “muritorilor”.
O descriere a ascensiunii sufletului ar fi incompletă fără o imagine a regiunii de unde a plecat. Zeiţa trebuie să revele cele 2 căi de plecare şi să îl îndrume pe Parmenide să o aleagă pe cea corectă. Apariţia matematicii în şcoala lui Pitagora a revelat pentru prima dată puterea minţii, a raţiunii. Pentru matematician acelaşi lucru poate exista, dar poate fi şi numai gândit, şi acesta este principiul de la care porneşte Parmenide. Este imposibil să gândeşti ceva ce nu există şi este imposibil pentru ceva ce nu este gândit să existe. Marea întrebare “există sau nu există?” este echivalentă cu întrebarea “poate fi gândit sau nu?”.
Prima parte a operei discută adevărul şi a doua – lumea iluziilor, adică lumea simţurilor şi a opiniilor eronate ale omenirii asupra lor. În opinia lui Parmenide, adevărul zace în percepţia existenţei şi eroarea – în ideea non-existenţei. Nimic nu poate avea existenţă reală decât dacă poate fi raţional. De aceea “a fi imaginat” şi “a fi capabil să existe” e unul şi acelaşi lucru. Esenţa a ceea ce poate fi conceput este incapabilă de evoluţie, este neperisabilă, imobila, nelegată de context şi indivizibilă.ceea ce este variabil şi mobil este fantomatic. Percepţia este raţiunea direcţionată către esenţa pură a existenţei. Lumea fenomenelor este a iluziilor şi opiniile formate despre ea nu pot fi decât improbabile.