În peisajul cam sărac al dramaturgiei interbelice (comparativ cu romanul şi poezia) Lucian Blaga este o fericită excepţie. El cultivă teatrul poetic de idei, care pune în lumină deopotrivă poetul, filozoful şi dramaturgul. În dramele sale Blaga prelucrează mituri străvechi pe care le regândeşte, le reinterpretează, investindu-le cu sensuri filozofice. Aceste mituri străvechi sunt tratate în manieră modernă, expresionistă.
Mai mult decât în poezia, în dramaturgia se simte influenţa expresionismului. Dramaturgul renunţă la adâncirea psihologiei personajelor şi printr-o reducţie expresionistă realizează personaje–idei. Accentul se pune pe conflictul interior, pe conflictul de idei. Tot de estetica expresionistă ţine interesul pentru mitic, ancestral, arhaic dezlănţuirea forţelor oarbe ale naturii, eul supratensionat.
Problematica pieselor se referă la condiţia creatorului, singurătatea personalităţii de excepţie, tema destinului, sacrificiul necesar pentru o idee. Referindu-se la dramaturgia lui Blaga criticul literar Eugen Todoran surprindea foarte bine particularităţile acesteia: Teatrul lui Blaga, ca teatru de idei dezvoltă în conflicte tragice cu personaje interiorizate ideea fundamentală a poeziei lui: semnificaţia ontologică a omului în relaţie cu el însuşi, cu societatea, cu lumea, cu divinitatea. Drama omului constă în aceea că el creează spre a revela un mister, dar este limitat de frânele transcendente, rămânându-şi doar să întrezărească un tărâm de dincolo.
Expresionismul lui Blaga este temperat de inspiraţia folclorică.


Meşterul Manole


Blaga a publicat această piesă în 1927. El a prelucrat un mit de intensă circulaţie: mitul creatorului. Blaga reface structural semnificaţiile baladei populare încât se poate vorbi de o asimilare totală a mitului. Asemenea lui Eminescu, Blaga depăşeşte schema mitică prin gândire filozofică şi tehnică expresionistă. Pornind de la elementele mitului popular, Blaga realizează o dramă modernă pe tema condiţiei creatorului de artă. Blaga îşi pune personajul într-o dilemă tragică, aceea de a alege între pasiunea devastatoare pentru creaţie şi iubire, dragoste de viaţă. El face din Manole un personaj tragic, conştient de caracterul iraţional, absurd al jertfei care i se cere: Jertfa aceasta de neînchipuit — cine o cere? Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi puterile necurate nu pot s-o ceară fiindcă jertfa e împotriva lor. Drama personajului, singurătatea sa între pământ şi cer, între porunca lui Vodă şi absurditatea jertfei trimit la teatrul existenţialist (Eugen Ionesco, Sartre, Camus).
Blaga multiplică conflictul realizând o adevărată serie conflictuală. Astfel personajul este în conflict cu porunca oficială, cu Divinitatea, cu pasiunea pentru creaţie, cu iubirea şi cu sine însuşi. Manole este plasat între cerinţa socială, cerinţa divină, cea afectivă şi cea spirituală (Vodă — Dumnezeu — Mira — Creaţia).
Blaga îşi pune personajul sub semnul interogaţiei absolute. Personajul îşi dă seama de impasul existenţial în care se află: Înăuntru un gol se deschide — mâhnirea fără întrebări. Deasupra întuneric se închide — deznădejdea nesfârşitelor încercări. Lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte!
În manieră expresionistă Blaga construieşte un eu supratensionat. Manole este obsedat de întrebarea: Dacă Divinitatea când a creat lumea nu a jertfit, de ce i se cere lui acest lucru? (Când El a clădit, ce a jertfit? Nimic n-a jertfit, nici pentru tării, nici pentru tărâmuri. A zis şi s-a făcut. Şi mie totuşi, mie totul mi-a cerut.) Dacă este pedeapsă, de ce este pedepsit? Sau din moment ce dogma creştină spune Să nu ucizi de ce i se impune şi cu ce drept acest sacrificiu: A fost odată săpat în piatră: «Să nu ucizi». Şi alt fulger de atunci n-a mai căzut să şteargă poruncile!
Cu toate aceste întrebări şi frământări ne dăm seama că chiar de la început personajul a ales drumul creaţiei pentru că zidind mănăstirea creatorul se zideşte pe sine însuşi, se împlineşte total în şi prin creaţie. Alegând iubirea, dragostea de viaţă ar fi însemnat propria sa negare, anulare de creator.
În primul rând meşterul trebuie să aleagă între pasiunea pentru creaţie şi iubire. După ce alege creaţia, el conştientizează că a realizat numai jumătate de jertfă: Între suferinţă şi aşteptare se pare că din sufletul meu nu am dat spicul cel mai scump şi cel mai curat. Jertfirea Mirei este doar jumătate de jertfă pe care Manole se va grăbi să o împlinească prin propriul său sacrificiu. Creaţia reprezintă pentru Manole pasiune şi blestem: patima coborâtă în om e foc ce mistuie… e pedeapsă şi blestem… Lamentaţiile personajului Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit? exprimă singurătatea tragică a omului părăsit de creatorul său.
Pentru a realiza o operă durabilă, nemuritoare, creatorul trebuie să sacrifice orice legătură care obligă (iubire, copii, prieteni) pentru a se dedica exclusiv creaţiei. Creaţia presupune însă nu numai sacrificarea celuilalt (Mira) ci şi sacrificiul de sine. Astfel moartea meşterului nu este un accident ca în balada populară ci este o moarte voluntară. Numai prin dispariţia creatorului se poate impune o operă de artă, o dogmă, o ideologie (mitul cristic). Este necesară deci o asimilare totală în creaţie şi meşterul este conştient de acest lucru.
Piesa urmăreşte gradat criza sufletească a personajului de la oscilaţiile dramatice între gând şi faptă la revoltă şi blestem, la patima devotatoare a creaţiei urmată de o epuizare sufletească. Blaga foloseşte modalităţi expresioniste: reducţia expresionistă (personaje idei), eul supratensionat, lupta cu forţele oarbe ale naturii, dezlănţuirile stihiale ale naturii.
Originea conflictului dramatic este pasiunea pentru creaţie care devine pătimire. Drama personajului principal poate fi cuprinsă în două cuvinte: revoltă şi creaţie, mai precis a crea prin revoltă faţă de cer, faţă de oameni, faţă de porunca lui Vodă. Conflictul interior nu poate evolua decât într-un singur sens: dispariţia creatorului. Moartea lui Manole nu este deci o pedeapsă pentru vina de a-şi fi zidit soţia, ci reprezintă o necesitate logică impusă de condiţia creatorului. Zidind, jertfind şi murind meşterul se integrează nemuririi, se împlineşte total în şi prin creaţie. Sacrificiul devine astfel adevărata şi suprema măsură a umanului.
Dramatismul personajului rezultă din plasarea lui sub semnul unei serii conflictuale şi a interogaţiei absolute. În ciuda reducţiei, a esenţializării expresioniste, personajul este complex prin frământările sale dramatice, prin întrebările pe care-şi le pune, prin stările sufleteşti atât de contradictorii prin care trece (consternare, durere, speranţă, frenezie creatoare, bucurie, secătuire sufletească).

Referatul mesterul manole - romana pe care doriti sa-l downloadati nu este gratuit. Alegeti una din modalitatile de plata de mai sus pentru a primi codul pentru descarcarea referatului.

Va rugam sa introduceti o adresa de mail valida. Referatul cumparat va fi trimis si la adresa de mail pe care o veti spefica, descarcarea acestuia incepund in momentul in care dati click pe butonul 'descarca', dupa ce ati completat toate datele necesare.