Terenul muntos creeaza greutati in organizatea si executarea deplasarilor, datorita numarului redus de comunicatii, precum si din cauza naturii si starii lor. In plus, conditiile meteorologice influenteaza in mare masura gradul de practicabilitate a drumurilor.
Daca la cele aratate mai adaugam faptul ca potecile si drumurile inguste de munte pot fi usor blocate prin distrugeri, baraje, avalanse sau prin doborarea cu exploziv a stancilor in locurile inguste, in pasuni, in defileuri, ne putem usor inchipui cate greutati trebuie sa invinga montaniarzii pana la inceperea escaladarii sau ascensiunii, care de fapt solicita cel mai mare efort.
Dupa cum se cunoaste, repetarea si gradarea sistematica a eforturilor dezvolta forta si abilitatea intr-o anumita directie, pregatind corpul si musculatura pentru performante maxime: organismul isi mareste capacitatea de eliminare a toxinelor, inima se obisnuieste cu un lucru mai intens, impingand o cantitate mai mare de sange in tesuturi fara sa accelereze netolerabil pulsul, plamanii isi maresc capacitatea respiratorie, iar respiratia pastreaza un ritm regulat chiar in timpul efortului. Antrenamentul consta, deci, in obisnuirea sistemului nervos de a nu reactiona la oboseala si in adaptarea functionarii inimii, plamanilor, a eliminarii toxinelor la efort, fara a simti corpul obosit si spiritul deprimat, ceea ce ne ingaduie sa facem un lucru mai intens ori un timp mai prelungit decat cel normal. Acest antrenament impins insa in mod silit peste anumite limite poate duce la un asa grad de uzura a organismului, incat intervine surmenajul fizic ( somnolenta si insomnie, pierderea supletei muschilor si articulatiilor, aparitia deprimarii si a oboselii ).

Mersul la munte trebuie sa fie cat mai economic posibil , fapt care se realizeaza prin evitarea eforturilor deosebite si utilizarea rationala a terenului :
- la pornire se va merge intr-un tempo mai lent, ajungand treptat la viteza normala de mers;
- tot timpul ochii cerceteaza terenul, cautand locurile prin care vom pasi;
- IN URCUS panta nu permite sa se abordeze solul cu calcaiul, ci cu varful talpii sau cu toata talpa. Abordarea cu varful piciorului este specifica incepatorilor deoarece articulatia gleznei acestora nu este obisnuita cu amplitudinea prea mare dinapoi spre inainte, intrucat la ses piciorul atinge solul in ordinea calcai- talpa-varf. Mentionam ca dupa 3/5 din perioada totala de sprijin pe pamant, calcaiul, talpa si apoi varful piciorului se ridica treptat si parasesc solul. Urcarea pe varfuri, cu calcaiul aproape intotdeauna in aer, duce la obosirea muschilor gambei si ai coapsei.
Prin urmare acest fel de deplasare este epuizanta pentru muschii respectivi.
Abordarea solului cu toata talpa deodata este cea mai avantajoasa, intrucat ofera suprafata mare de contact cu solul ( deci stabilitate maxima ) si posibilitatea de a calca fara nici o zdruncinatura ( caci, in timp ce corpul se sprijina solid oe un picior, celalalt, fara a avea greutatea repartizata pe el, se duce inainte si se sprijina pe talpa, fara nici un soc pentru corp ). La sprijinirea corpului pe toata talpa, muschii gambei nu se incordeaza decat o foarte mica perioada din timpul mersului; acest mers permite piciorului un timp de odihna dupa fiecare timp de lucru. In acest scop sunt necesare exercitii pentru a-i obisnui pe montaniarzii cu deplasarea greutatii corpului fara incordarea muschilor si cu acomodarea gleznei prin rotirea gambei dinspre inapoi spre inainte.
In concluzie, pasul la urcus trebuie sa fie rar si regulat, cadenta 60-70 pasi pe minut, cu lungimea in raport cu panta - cu atat mai mica cu cat panta este mai mare, fara incordarea muschilor, cu genunchii flexati, deplasarea corpului prin aplecarea mult inainte a centrului de greutate si prin contractia muschilor piciorului; contactul cu pamantul sa fie luat cu toata suprafata talpii deodata, fara ca piciorul sa aiba pe el greutatea corpului; pe versantii cu panta mai mare de 25%, intre luarea contactului cu pamantul si lasarea greutatii pe picior se va realiza un scurt repaus.
- IN COBORAS: Pe pante cu inclinaerea pana la 15% efortul mersului in coborare nu atinge valoarea lucrului mecanic de la mersul in teren ses. Cand pantele au insa 25% efortul este sensibil egal cu cel al mersului pe orizontala, iar la inclinari mai mari, lucrul mecanic in coborare devine mai mare decat cel in teren ses; pentru cine nu stie sa amortizeze socul contactului fiecarui pas cu pamantul sau efectul acceleratiei gravitatiei, oboseala in coboras este mai mare chiar decat oboseala urcusului aceleiasi pante.