Odată cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului “Schumann”, începe o fază hotărâtoare în destinul comunităţilor europene . La cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea plasarea producţiei de oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschise altor ţări europene – luarea deciziilor de către organe compuse din reprezentanţii guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra voinţei lor (aplicarea regulii unanimităţii), deciziile vor obliga numai statele ce le acceptă – au subscris şase state: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.
Fundamentul economic al acestui Tratat se află în dispoziţiile art. 4, în sensul că sunt recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi abolite şi interzise:
a. taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind circulaţia produselor;
b. măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între consumatori, în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;
c. subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice formă ar fi ele;
d. practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţii.
La 20 mai 1955 printr-un Memorandum al ţărilor Beneluxului prin care se afirmă principiul că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică.
S-a convenit crearea, ca atare, a unor instituţii precum: Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană, funcţiunile unei Adunări Parlamentare şi ale unei Curţi de justiţie urmând a fi îndeplinite de Adunarea şi de Curtea înfiinţate potrivit Tratatului CECO.
La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, care, împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene . Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către părţile contractante.
În anul 1967 guvernul britanic şi-a manifestat voinţa de a accepta Tratatul de la Roma, cu unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunităţi a unui nou membru şi asupra unor probleme care generează unele dificultăţi (incidenţele politicii agricole comune asupra costului vieţii şi asigurarea unei evoluţii pozitive a agriculturii britanice, sistemele ei de finanţare şi implicaţiile bugetare, ca şi asupra balanţei de plăţi ori problemelor generate de existenţa Commonwealth-ului).
Creşterea numărului de membri ai Comunităţilor europene, ca şi nivelul diferit de dezvoltare şi al structurii economice, au generat unele dificultăţi în formularea şi aplicarea politicilor comunitare în procesul integrării economice, astfel că acesta din urmă trebuia adaptat noilor cerinţe în condiţiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. Rapoartele adoptate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării politice europene, la Copenhaga în 1973 şi la Londra în 1981, ca şi Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 1983 a şefilor de state şi guverne privind Uniunea europeană şi practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg.
În 1978 a urmat crearea unei unităţi monetare – ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb.
Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei pieţe interne în 1992, această piaţă cuprinzând o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului, precum şi măsuri privind politica socială, coeziunea economică şi socială, dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică şi mediul înconjurător.
Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme care vor trebui să permită realizarea Uniunii economice şi monetare şi să contribuie la edificarea unei Uniuni politice.
O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităţilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene . Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în mod coerent şi solidar relaţiile între statele membre şi între popoarele lor (art. A). În realizarea acestuia s-a afirmat că se urmăreşte în mod special (art. B):
“1. promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă unică;
2. afirmarea identităţii pe scena internaţională în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel identitatea Europei şi independenţa ei în scopul promovării păcii, progresului şi securităţii în Europa şi în lume;
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile facilitării liberei circulaţii a persoanelor;
5. menţinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar (“l’acquis communautaire”) şi dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedură anume prevăzută, în ce măsură politicile şi formele de cooperare statornicite prin acest Tratat ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare”.
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic perfecţionat şi adaptat, constituit în principal, de Consiliul european, Parlamentul european, Comisia şi Curtea de justiţie.
Prevederile art. B (2) alin. 3 au consacrat fundamentele Uniunii, în sensul că aceasta este întemeiată pe Comunităţile europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instituite de Tratat.
Tratatul de instituire a Uniunii europene, Tratatele privind instituirea Comunităţilor europene şi unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam, urmare a desfăşurării Conferinţei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht, începută la 29 martie 1996, la Torino. Noul Tratat cuprinde trei părţi: 1) Modificări aduse tratatelor; 2) Simplificare; 3) Prevederi generale şi finale. Au mai fost adoptate o anexă cu echivalenţa vechii şi noii numerotaţii şi protocoalele anexate. Conferinţa a mai adoptat 51 de declaraţii şi a luat notă de alte 8 declaraţii. Tratatul a fost supus ratificării de către statele membre ale Uniunii europene potrivit procedurilor naţionale respective. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999 după depunerea la 30 martie 1999 a ultimului instrument de ratificare .
Principalele dispoziţii din Tratatul de la Maastricht, relative la obiectivele Uniunii europene, în cuprinsul cărora au fost aduse modificări prin Tratatul de la Amsterdam sunt:
- în art. A (1) par. 2 a fost înlocuit în sensul că Tratatul constituie o nouă etapă în procesul creării unei uniuni fără încetare mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai deschis şi cât mai aproape posibil de cetăţeni;

Referatul Drept comunitar - drept pe care doriti sa-l downloadati nu este gratuit. Alegeti una din modalitatile de plata de mai sus pentru a primi codul pentru descarcarea referatului.

Va rugam sa introduceti o adresa de mail valida. Referatul cumparat va fi trimis si la adresa de mail pe care o veti spefica, descarcarea acestuia incepund in momentul in care dati click pe butonul 'descarca', dupa ce ati completat toate datele necesare.