În statul de drept existenţa contenciosului administrativ este condiţionată de aplicarea a două principii:principiul respectării drepturilor legal dobândite şi principiul obligativităţii Statului de a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti.

Este necesar ca persoana să fie sigură că raporturile juridice, încheiate în mod legal , în cadrul ordinii de drept existente , sunt intangibile.Atât activitatea fiinţei umane cât şi aceea a Administratţiei se caracterizează prin posibilitatea de a scruta viitorul în estimările efectuate.Prevederea este garantată numai dacă persoanele şi Administraţia au siguranţa în durabilitatea raporturilor juridice pe care şi-au întemeiat şi orientat activităţile.



Noţiunea contenciosul administrativ



Administraţia Statului are sarcina de a asigura apliarea legilor , de a edicta acte normative in scopul executării legilor , de a asigura funcţionarea seviciilor publice , de a lua măsuri pentru executarea contractelor administrative , ocrotirea drepturilor persoanelor şi satisfacerea cerinţelor acestora , menţinerea ordinii publice. Dacă uneori , în îndeplinirea acestor sarcini , Administratia lezează drepturile sau interesele persoanelor, acestea pot formula o reclamaţie , o contestaşie juridică , rezolvată în mod contencios de către organele componente.






Ramurile contenciosului administrativ



S-a considerat contenciosul administrativ ca fiind alcătuit din patru ramuri: contenciosul de plină jurisdicţie , de anulare ,de interpretare şi de represiune . Această diviziune devenită clasică datorită jurisprudenţei Consiliului de Stat din Franţa a fost adoptată în multe din statele europene , deşi ea nu corespunde , în total sistemului consacrat aceste state.

Există un contencios obiectiv atunci cand situaţia contenciosului este determinată de o problemă de drept obiectiv şi un contencios şi un contencios subiectiv atunci când se pune în cauză existenţa şi întinderea unor drepturi subiective ale reclamantului.

În contenciosul de anulare , instanţa judecătorească pronunţă anularea actului administrativ ilegal ,dacă constată neconcordanţa actului administrativ cu starea de legalitate.



Daca actul administrativ ilegal a produs daune, acestea pot fi cerute la o alta instanţa şi uneori cu alti procedura, instanţa judecand, în fond, atat din punct de vedere al dreptului cat pi al faptelor.

În contenciosul de plina jurisdicţie, competenţa judecatorilor este mai mare şi to decizia lor nu se limiteaza numai la anularea unui act ilegal, ci pot dispune pi alte masuri precum: recunoaşteri de drepturi subiective, restituiri, reintegrari, despagubiri pi chiar eventual modificarea unui act administrativ.

Aceasta competenţa mai larga a judecatorilor este recunoscuta atunci cand sunt chemaţi sa soluţioneze o problema de drept subiectiv, şi cand în constatarea făcută, se recunoaşte reclamantului existenţa unui asemenea drept. In acest mod, contenciosul subiectiv din punct de vedere al constatarii, este, în general, şi un contencios de plina jurisdicţie din punct de vedere al deciziei.



ORGANIZAREA CONTENCIOSULUI ADMINlSTRATlV ROMÂN PRIN LEGEA NR. 29/1990

Regrese fata de Legea contenciosului administrativ din 1925. Considerăm că reglementarea realizata prin Legea nr. 29/1 990 nu se ridica la înalţimea cerinţelor actuale privind garantarea efectiva şi eficientă a apărarii drepturilor şi libertăţilor omului, a înlăturarii arbitrariului şi abuzurilor posibile ale Administraţiei. Sub acest aspect chiar în raport cu legea contenciosului administrativ din 23 decembrie 1925, care avea multe lacune, remediate ulterior prin contribuţia doctrinei şi jurisprudenţei, unele reglementari din Legea nr. 19/1 990 apar ca un regres.
Aşa de exeremplu, în art. 2 enumerarea actelor administrative care nu pot fi atacate în justifie este amplificată faţa de Legea din 1925 şi totodată se menţine distincţia criticabilă dintre actele administrative de autoritate şi actele de gestiune.