În ipoteza naşterii Universului printr-o explozie a „particulei primordiale” aglomerate din materie hiperdensă şi energie, fizicienii au apreciat că, în prima fracţiune de secundă, tânărul Univers ar fi avut o circumferinţă de ordinul a patru ani lumină. După scurgerea a miliarde şi miliarde de ani de la acest fantastic eveniment, timp în care materia s-a autoorganizat în sute de milioane de insule galactice proiectate într-o expansiune continuă, dimensiunile edificiului spaţial au devenit uriaşe. După cum scria în sec XIX, Steven Weinberg – unul dintre cei mai cunoscuţi fizicieni – circumferinţa Universului ar fi de ordinul a 125 de mii de milioane de ani-lumină, ceea ce ar corespunde la un diametru de circa 40 de miliarde de ani-lumină!
Dar mintea mereu iscoditoare a omului, aflând o astfel de ipoteză, a şi conceput o nouă „incursiune în necunoscut”, lansând noi întrebări care îşi aşteaptă răspunsuri: „Dincolo de hotarele respective, ce ar putea fi oare în imensitatea spaţială? Ar fi doar un gol infinit, sau ar mai putea exista oare… şi alte universuri..?” Fiindcă pentru acest „dincolo” cele mai moderne mijloace tehnice ale cercetării radioastronomice nu ne pot oferi încă nici un fel de informaţii, fizicianul american Richard Gott (profesor la Universitatea Princepton) a încercat în anii anteriori să ofere un răspuns teoretic; în acest sens, el a elaborat o interpretare fizico-matematică originală a soluţiilor generale ale ecuaţiilor care stau la baza teoriei relativităţii. Se ştie că datorită lui Albert Einstein, prin introducerea concepţiilor relativiste în fizica modernă, s-a trecut la o analizare ştiinţifică a proceselor fizice cu o accentuare a geometrizării tuturor elementelor legate de noţiunea de „spaţiu”; pe această cale, însăşi masa fiecărui corp ceresc a fost concepută ca „o curbură a spaţiului”. Totodată prin introducerea „timpului” drept cea de-a patra dimensiune, noţiunea de „spaţiu-timp” a permis explicitarea ştiinţifică a multora dintre necunoscutele universului material observat.
Un prim Univers dominat de prezenţa şi manifestările materiei obişnuite – acela în care trăim şi pe care îl observăm cu toţii, prefacerile continue obişnuindu-ne să privim mereu spre viitor -, ar fi situat în domeniul valorilor crescânde (pozitive) ale timpului.
Pentru zona cu timpul având valori negative, ar rezulta că evenimente s-ar produce în sens contrar faţă de universul nostru; acolo ar domina antimateria, ale cărei particule elementare sunt la fel ca cele ale materiei obişnuite pentru noi, dar cu deosebire că au încărcarea electrică inversă. De fapt, universul manifestărilor antimateriei ar fi întru totul similar celui al nostru, dar, datorită, inversărilor simetrice ale unor elemente fundamentale – timp, sarcini electrice -, ar fi ca o imagine în oglindă a structurii cosmice materiale cunoscute nouă; mai sugestiv spus, dacă un observator de-al nostru ar putea privi „dincolo”, ar avea impresia că ceasurile merg invers, că oamenii de acolo scriu cu mâna stângă etc. Din păcate, însă, nici un observator de la noi sau invers, de la „ei” nu ar putea să privească în celălalt spaţiu cosmic. Din deducţiile matematice, cele două universuri temporare apar ca fiind îngrădite de anumite zone care constituie un fel de bariere fizice imposibil de traversat de către orice corp, sau chiar semnal, din lumea materiei şi respectiv a antimateriei.
Dar chiar mai mult. Acestea apar ca fiind separate între ele de un al treilea univers, în cadrul căruia domnesc cu totul alte legi fizice, însuşi timpul fiind lipsit de semnificaţie!?...
Acest nou domeniu spaţial – atemporal – a fost denumit şi „universul tahionilor”, întrucât acolo fenomenele radiante se bazează pe alte cuante de energie şi anume pe acei „tahioni”, care şi-au primit numele de la proprietatea lor fundamentală de a se deplasa cu viteze mai mari decât viteza limită (pentru universul nostru) a luminii; dintre consecinţele deduse matematic pentru acest spaţiu, ar rezulta printre altele şi faptul că noţiunile de „distanţă” şi „timp”, sau cele de „cauză” şi „efect” nu ar mai fi aplicabile. Pentru a ne apropia şi mai mult de abstractul deducţiei fizico-matematice respective, iată o exemplificare: dacă un observator din oricare univers temporal (cel al materiei sau cel ala antimateriei) asistă în spaţiu propriu la desfăşurarea a două evenimente diferite, persoana respectivă are senzaţia scurgerii unui anumit interval de timp pentru fiecare fapt în parte, cât şi între cele două evenimente; în schimb, dacă un observator din universul vitezelor super luminoase urmăreşte în spaţiul său două desfăşurări diferite, acesta va avea impresia că evenimentele se produc simultan, fiind separate doar de o deplasare instantanee în spaţiu!
Limitele-bariere ce separă cele trei universuri apar în reprezentarea fizico-materială sub forma unor zone de-a lungul cărora toate fenomenele trebuie să se producă cu viteza luminii în vid; acestea ar fi de fapt nişte regiuni singulare, în care nimeni nu poate şti încă ce se va întâmpla, mai ales prin faptul că deducţia teoretică indică o imposibilitate de depăşire a barierelor respective.
Despre antimaterie se ştie că s-ar fi format în părţi egale cu materia cunoscută, la scurt timp după explozia „particulei primordiale”, care a proiectat miliarde de particule în spaţiu pentru a popula vidul cosmic. Este totuşi intrigant faptul că, în spaţiul cunoscut astăzi prin mijloacele moderne de investigare, nu a fost găsit nici un astru format din antimaterie şi nici cantităţi izolate din structurările acesteia. Oamenii de ştiinţă au observat însă o coincidenţă: în mod similar, în cadrul spaţiului cunoscut astăzi radioastronomic, s-a constatat şi lipsa a peste 90 % din materia obişnuită…
Aceste aspecte au condus la modificarea modelului anterior al formării Universului: la scurt timp după explozia primordială, după ce s-au constituit particulele elementare care aveau să formeze nucleele atomice ale materiei şi ale antimateriei (protonii – antiprotonii şi neutronii – antineutronii), cea mai mare parte a acestora s-ar fi anihilat în mod reciproc prin astăzi binecunoscutul proces de anihilare a particulelor care îşi întâlnesc antiparticulele. Ca dovadă a valului de energie ce s-a produs prin acest amplu proces cuprinzând la un moment dat întreg spaţiul ocupat de tânărul Univers ar fi tocmai acea „radiaţie relicvă” având acum temperatura de 3 K, descoperită în absolut toate zonele cosmice investigate până în prezent.
Dar tot astfel, cum a mai rămas o parte a materiei, cea care o găsim în sistemele galactice şi în spaţiul intergalactic, trebuia să rămână şi o cantitate similară din antimaterie; unde ar putea fi oare aceasta? De fapt, fizica modernă a demonstrat un lucru cu totul neaşteptat: în structura cea mai intimă a materiei obişnuite – în însăşi compunerea granulară a protonilor, neutronilor, mezonilor – există asociate şi subparticule elementare ale antimateriei – diferite tipuri de anti quarkuri -; s-ar presupune astfel că restul de antimaterie îl putem regăsi „ascuns” chiar în structura intimă a materiei universului nostru material!...

Referatul Universuri paralele - fizica pe care doriti sa-l downloadati nu este gratuit. Alegeti una din modalitatile de plata de mai sus pentru a primi codul pentru descarcarea referatului.

Va rugam sa introduceti o adresa de mail valida. Referatul cumparat va fi trimis si la adresa de mail pe care o veti spefica, descarcarea acestuia incepund in momentul in care dati click pe butonul 'descarca', dupa ce ati completat toate datele necesare.