Universul operei

Debutul îl are la 16 ani în revista “Liga ortodoxã”. Începând din 1910 Arghezi are o activitate forate sus]inutã, în cadrul cãreia conduce reviste [i ziare cum sunt Cronica, Cuget românesc, Na]iunea, Bilete de papagal. În 1927 editeazã primul volum “Cuvinte potrivite”. În 1947 prime[te premiul na]ional de poezie. Este autor al unei piese de teatru: ”Seringa”. În 1955 devine membru al Academiei Române. Are tablete în 1929 “Icoane de lemn”, în 1936 “Poarta neagrã”, în 1946 “Bilete de papagal” [i în 1960 “Tablete de cronicari”. A scris romane ca “Ochii maicii domnului” (1934), “Cimitirul buna vestire” (1936) [i Lina (1942).
Din poezia lui Arghezi se desprinde un univers tematic ce poate fi grupat:

1.) Lirica de dragoste, în cadrul cãreia poetul exprimã ata[amentul de fiin]a iubitã, de lume [i de via]ã în general. Are versuri în care rântã iubirea [i se opre[te asupra iubitei cãreia îi face portretul:
“Obrajii tãi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul
În care se oglindesc
Azurul [i copacul”.
Arghezi cultivã o elegie eroticã

3.) Poezia filozofico-religioasã: Psalmi

Una din laturile dominate ale poeziei argheziene stã sub semnul cãutãrilor filozofico-religioase. Ca to]i mari poe]i ai lumii [i Arghezi a fost rãscolit de o serie de probleme fundamentale legate de rostul omului pe pãmânt, a începuturilor existen]ei omului în univers, a perspectivelor care i se deschid, a mor]ii care pune capãt zbaterilor omului pentru înfrumuse]area vie]ii. Poetul s-a rãzboit cu fantomele divinitã]ii mor]ii. Ispita cunoa[terii o gãsim în “Psalmi” di cadrul volumului “Cuvinte potrivite”. Motivul cãutãrii divinitã]ii prezent în poezia argezianã încã de la primele poezii de dupã debut devin în “Psalmi” o obsesie tiranicã [i ea se prelunge[te în “Stihuri de searã” [i “Hore”. Poetul este la început chinuit de îndoieli, dacã existã sau nu Dumnezeu, de aceea în Psalmul al VI.-lea spune: “Pari când a fi, pari când cã nu mai e[ti”. Arghezi nu poate în]elege tãcerea lui Dumnezeu [i în acela[i Psalm aratã dorin]a de a fi în stare sã intre în contact direct cu Dumnezeu:

“Siguri, acum în marea ta poveste
Rãmân cu tine sã mã mai mãsor
Fãrã sã vreau sã ies biruitor
Vreau sã te pipãi [i sã urlu: Este?”
Oscilând între dorin]a de a afirma existen]a lui Dumnezeu [i gândul cã acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic între]inutã poetul exclamã:
“Pentru credin]ã sau pentru tãgadã,
Te caut dârz [i fãrã de folos”.
Poetul ajunge sã îl pândeascã pe Dumnezeu ca pe un vânat [i sã îl amenin]e cu nimicirea fizicã:
“Te drãmuiesc în zgomot [i-n tãcere
ªi te pândesc în timp ca pe vânat
Sã vãd: e[ti [oimul meu cel cãutat
Sã te ucid sau sã-ngenunchi a cere”
În Psalmul al II.-lea poetul este mai neînduplecat:
“Cercasem eu cu aerul meu
Sã te rãstorn pe tine Dumnezeu
Tâlhar de ceneri îmi fãcui solia
Sã-]i jefuiesc cu vulturii tãria”.
El ajunge sã punã sub semnul întrebãrii existen]a lui Dumnezeu pentru cã de la familia sfântã a tot puternicul n-a mai trimis nici un semn pentru scriitorii de rând, de aceea în unul din Psalmii publica]i în 1959 aratã cã:
“Înver[unat de piedici sã le sfãrâm îmi vine
Dar trebuie-mi da seama sã-ncep de-abia cu tine”.

Tema mor]ii opune poetul în poezia “De-a v-a]i ascuns” din volumul “Cuvinte potrivite”. Poezia duce cu gândul la “Mai am un singur dor” [i “Miori]a”. Poetul simte apropierea mor]ii [i a[teaptã cu lini[te interioarã. Poezia este un testament oral lãsat copiilor de care se va despãr]ii de moarte. Acela[i presentiment al mor]ii îl vom gãsi în poezia “Poate cã este ceasul” sau “Ora zece”. De la teamã [i fricã în fa]a mor]ii poetul ajunge la groazã în poezia “Duhovniceascã”. În alte poezii Arghezi exprimã spaima în fa]a mor]ii, a[a cum este în poezia “Duhovniceascã”. Atât în poezia “De-a v-a]i ascuns” cât [i în “Duhovniceascã” poetul se opre[te asupra felului de manifestare a mor]ii. Spaima se transformã apoi în groazã, moartea este vãzutã ca un cioplu de care nimeni nu poate scãpa [i care îl va ia pe om când nici nu se a[teaptã.

4.) O altã temã a liricii lui Arghezi este cel al universului miniatural al lumii mãrunte [i umilã: a florilor, al gâzelor, lumea copilului. Poetul simte nevoia sã cunoascã culmile limpezi ale inocen]ei sã-[i consacre iubirea fiin]elor mici, copiilor, animalelor domestice, gâzelor, florilor de câmp [i de grãdinã. În volumele de poezii cum sunt “Cãrticicã de searã”, “Stihuri pentru copii”, “Hore” sau în volumele în prozã “cartea cu jucãrii”, “Prisaca” întâlnim o lume de pãsãri, insecte, câini, oi, pisici, gãinile din curte, în altele rândunicele, greierele, furnicile devin personajele unor poeme de o mare gingã[ie
liricã.