Rechinii trăiesc pe Pământ de foarte mult timp. Se ştie că primii rechini au evoluat în urmă cu aproximativ 400 milioane de ani, cu peste 200 milioane de ani înaintea dinozaurilor, fiind o specie răpitoare foarte răspândită. Pe baza dovezilor fosile descoperite au fost identificate peste 2 000 specii. În prezent, pe glob mai trăiesc numai aproximativ 1 000 specii de rechini.
Primii rechini arătau cu totul altfel decât descendenţii lor din zilele noastre. Unii semănau mai mult cu ţiparii decât cu peştii obişnuiţi. Mulţi dintre ei aveau botul rotunjit, spre deosebire de botul ascuţit pe care îl au majoritatea rechinilor moderni. Aveau creierul mai mic şi dinţii mai moi, spre deosebire de dinţii zimţaţi, ca nişte lame de cuţite, cu care se pot mândri rechinii zilelor noastre. Aveau înotătoarele mai puţin flexibile şi manevrabile, ca urmare, e foarte probabil ca strămoşii rechinilor de astăzi să fi fost mult mai puţin agili. În multe privinţe însă, aceştia semănau totuşi foarte mult cu rechinii din zilele noastre, căci aveau scheletul cartilaginos, numeroase fante branhiale şi dinţi care se schimbau la intervale regulate.
Ordinele

Rechinii sunt clasificaţi în opt ordine, conform caracteristicilor fizice care grupează speciile înrudite. Deşi clasificarea rechinilor pare o procedură relativ simplă, în realitate nu este deloc aşa, deoarece criteriile utilizate pentru a clasifica aceşti peşti nu sunt întotdeauna foarte vizibile. Caracteristicile luate în considerare în clasificarea rechinilor includ: numărul de fante branhiale, numărul şi tipul de înotătoare, prezenţa unei membrane deasupra ochiului, tipul de reproducere şi chiar structura valvelor intestinale. Ca urmare, este posibil ca două specii care par destul de asemănătoare să aparţină unor ordine complet diferite – de exemplu, rechinul mako şi rechinul albastru. Pe de altă parte, doi rechini care par destul de diferiţi, pot aparţine aceluiaşi ordin. Un bun exemplu îl constituie rechinul pitic şi rechinul cap-de-ciocan, care aparţin amândoi ordinului Carchariniforme.

Clasificarea rechinilor este o procedură atât de complicată, încât nici măcar experţii nu se pot declara perfect de acord asupra poziţiei pe care se cuvine să o ocupe anumite specii. Există autorităţi care susţin că rechinul-cu-volănaşe, din care există o singură specie cunoscută, ar trebui plasat într-un ordin separat, numit Chlamydoselachiforme. Alte surse susţin că un grup cunoscut sub numele de rechinii-arici, compus din două specii plasate de majoritatea taxonomiilor în ordinul Squaliforme, ar trebui să formeze propriul ordin, denumit Echinorhiniforme.



Cele opt ordine care sunt cele mai cunoscute sunt următoarele:
Heterodontiforme: Rechinii cap-de-bivol. Un singur gen şi numai 10 specii, între care rechinul-cu-corn.
Orectolobiforme: Rechinii-covor. 34 specii, între care rechinul-balenă, rechinul-doică şi rechinul-zebră.
Lamniforme: Rechinii-macrou. 16 specii, inclusiv rechini bine cunoscuţi, între care marele rechin alb sau rechinul mako.
Carchariniforme: Rechinii care trăiesc pe fundul oceanului. Cel mai complex grup, cu peste 270 specii, între care rechinul-tigru, rechinul cap-de-ciocan şi rechinul de recif cu înotătoare neagră.
Hexanchiforme: Rechinii-vacă. 4 specii, care au fie şase, fie opt fante branhiale.
Squaliforme: Rechinii pitici. Aproximativ 115 specii, între care rechinul pitic, rechinul-pisică şi rechinul-lanternă.
Squatiniforme: Rechinii-înger. Aproximativ 18 specii, toate având o formă distinctivă a corpului, care este aplatizat.
Pristiophoriforme: Rechinii-fierăstrău. 8 specii, toate având o formă distinctivă a botului – ca un fierăstrău
Reproducerea rechinului

La fel ca majoritatea animalelor, rechinii se reproduc prin contact sexual. Comportamentul tipic în perioada de împerechere poate fi foarte complex, iar ritualurile de curtare dintre masculi şi femele diferă imens de la o specie la alta. Sunt răspândite tipare comportamentale cum ar fi înotul sincronizat al partenerilor, muşcăturile sau schimbarea de culoare. Anumite specii, de pildă rechinul-elefant, se angajează în trasee complexe circulare, în grup, al căror scop încă nu a fost pe deplin înţeles.
După ce partenerii s-au împerecheat cu succes, iar ovulele femelei au fost fertilizate intern, embrionii încep să se dezvolte într-unul dintre cele trei moduri de mai jos, în funcţie de specie:
Rechinii ovipari depun ouă cu coajă groasă, care rezistă atacului răpitorilor şi pe care le ataşează de stânci sau de algele marine. Puii ies din ou după câteva zile sau săptămâni şi încep să îşi poarte singuri de grijă. Majoritatea ouălor de rechin au, în mare, o formă angulară. Unele, de pildă “tolba sirenei”, depuse de rechinul pitic, sunt adesea aruncate pe ţărm de valuri.
Rechinii vivipari nasc pui vii, care sunt hrăniţi în uterul femelei-rechin, prin intermediul unei placente sau al unei secreţii cunoscute sub numele de “lapte uterin”. Viviparitatea asigură o hrănire de calitate a puilor pe toată durata dezvoltării intrauterine a acestora, astfel încât imediat după naştere micuţii sunt perfect capabili să supravieţuiască tuturor condiţiilor dificile ale habitatului lor.
Rechinii ovovivipari îşi susţin şi ei intern embrionii şi nasc pui vii, însă nu îi hrănesc direct în perioada de dezvoltare a acestora în interiorul organismului femelă. În acest caz, puii sunt hrăniţi de gălbenuşul oului în care se dezvoltă. Anumite specii de rechin, de pildă rechinii-macrou, practică oofagia: mama produce un flux de ovule mici, nefertilizate, care sunt consumate de embrionii în curs de dezvoltare.
Detalii despre rechini








Rechinul pitic pătat
Scyliorhinus canicula
Ordinul: Carcharhiniforme
Rechinul pitic pătat, cunoscut uneori şi sub numele de micul rechin-pisică pătat, este unul dintre cei mai mici şi cei mai frecvent întâlniţi rechini din regiunea de nord a Atlanticului. Deşi se înrudeşte îndeaproape cu rechini mult mai mari, între care rechinul cu cap-de-ciocan, rechinul-tigru sau rechinul-balenă, rechinul pitic pătat ajunge de obicei până la dimensiunea maximă de 100 cm lungime şi 3 kilograme în greutate. Totuşi, el prezintă multe dintre caracteristicile verilor săi mai mari şi mai celebri, fiind la rândul său un răpitor lacom.
Femela rechinului pitic pătat depune până la două ouă odată (cel mult opt pe săptămână) pe toată durata sezonului de împerechere. Ouăle sunt depuse în interiorul unor capsule distinctive, cunoscute şi sub numele de “tolba sirenei”, care sunt adesea găsite pe ţărm, în spaţiile dintre stânci.
Dimensiuni maxime: 100 cm / 3 kg.

Referatul Totul despre rechini - biologie pe care doriti sa-l downloadati nu este gratuit. Alegeti una din modalitatile de plata de mai sus pentru a primi codul pentru descarcarea referatului.

Va rugam sa introduceti o adresa de mail valida. Referatul cumparat va fi trimis si la adresa de mail pe care o veti spefica, descarcarea acestuia incepund in momentul in care dati click pe butonul 'descarca', dupa ce ati completat toate datele necesare.