Propunându-mi să abordez tema anunţată în titlu, doresc să prezint în linii mari evoluţia statutului internaţional al României în epoca celui de-al doilea război mondial în comparaţie cu cea a altor state. Într-un conflict de pro-porţii planetare, precum cel din anii 1939-1945, fiecare dintre statele implicate în ostilităţi a cunoscut, desigur, situaţii specifice, cu evoluţii sau involuţii mai mult sau mai puţin de înţeles, astfel că, faţă de războiul general, fiecare dintre beligeranţi (şi nu numai ei, ci chiar şi nebeligeranţii ) a prezentat un caz, o particularitate. Este exact ceea ce mi-am propus să surprind: cazul României, fără a pierde nici un mo-ment din vedere că, simultan, se pot lua în consideraţie diverse trăsături comune pentru a judeca situaţia altor state aflate într-o zonă geografică ori ţinând, în anii războiului, de o anumită alianţă politico-militară. Cu titlu de exemplu, voi menţiona că un specialist bulgar a investigat, fără a aprofunda însă problema respectivă, pre-ocupat fiind evident de ţările sud-estului European în perioada ultimei conflagraţii mondiale, stabilind că Bulgaria, Ungaria şi România s-au aflat între statele satelite ale Axei, spre deosebire de Albania, Grecia şi Iugoslavia, ocupate de către nemţi.
În ceea ce priveşte România se pot identifica următoarele faze ale evoluţi-ei ţării noastre în cursul războiului:
- septembrie 1939 – mai 1940: neutralitatea de facto şi de jure;
- mai 1940 – august 1940: nonbeligeranţă de facto şi de jure;
- septembrie 1940 – iunie 1941: nonbeligeranţă de jure, cu încadrarea de facto
în tabăra Axei Berlin – Roma – Tokyo;
- 22 iunie 1941 – 23 august 1944: beligeranţă de partea statelor Axei fasciste;
- 23 august 1944 – mai 1945: cobeligeranţă de facto (nerecunoscută de jure
de către Aliaţi) de partea Naţiunilor Unite în războiul împotriva ultimilor membri ai Axei pe continentul European.
În extrem de bogata literatură ştiinţifică consacrată României în epoca celui de-al doilea război mondial, problema statutului internaţional al ei nu a fost aborda-tă în mod special, ci doar tangenţial. Aşa se explică şi faptul că, în diverse lucrări, se întâlnesc referiri eronate, contradictorii pe marginea aspectului în discuţie. Cel


1
mai adesea cititorul se confruntă cu următoarea situaţie: se vorbeşte de suportarea
de către România a unui regim de stat ocupat (uneori, mai nuanţat, se indică un re- gim de stat cvasi-ocupat), în vreme ce pentru perioada ulterioară lui August 1944 existenţa unui asemenea regim este, dacă nu ignorată, chiar tăgăduită. Astfel Mihai Fătu, după ce în peste trei sute de pagini s-a străduit să demonstreze caracterul
sută la sută fascist al regimului antonescian, stăruie asupra “ocupaţiei naziste” în România până la 23 august 1944, pentru a se exprima la un moment dat: “Regimul politic instituit de Antonescu a fost o mostră de crimă de înaltă trădare faţă de poporul român pe care istoria nu o poate califica altfel”. (M. Fătu; 1984; 90)
Problema pusă spre dezbatere prezintă mai multe aspecte, după cum urmează:
I ). Cel dintâi aspect priveşte statutul internaţional al României între 1940 şi 1944. A fost, în această perioadă,România un stat aliat al Axei ori, pur şi simplu, o ţară ocupată sau cvasi-ocupată de către principala putere fascistă – Germania? După cum am menţionat, potrivit unor specialişti, lucrurile ar fi stat, într-adevăr ast-fel. O asemenea opinie a avut o largă circulaţie îndeosebi în anii războiului şi la începutul perioadei postbelice. Să nu neglijăm, în acest context, că propaganda aliată a excelat în a prezenta între 1940 şi 1944 România, Finlanda, Ungaria, Bulgaria şi chiar Italia ca state ocupate de către al treilea Reich şi aceasta din motive lesne de înţeles în timpul campaniei militare contra Wehrmachtului. Mai mult, politica oficia-lă a liderilor Naţiunilor Unite s-a condus după un asemenea principiu, ca de exem-plu, S.U.A. în octombrie 1940, când au dispus blocarea tuturor bunurilor româneşti de peste Ocean, după sosirea Misiunii militare germane la noi, pe motivul că ţara noastră ar fi devenit o ţară ocupată. Cunoscând azi documentele fundamentale ale epocii şi apreciind cu luciditate situaţia, se poate afirma categoric că intrarea Misi-unii germane nu a echivalat cu ocuparea României, precum în cazul Poloniei în 1939, al Iugoslaviei în 1941 ori al Ungariei în 1944. De altfel, însăşi directiva sem-nată de Hitler la 10 octombrie 1940 insista ca nu cumva acţiunea Wehrmachtului să dea şi cea mai mică aparenţă de ocupaţie militară a României. Într-adevăr, Misiunea militară germană a fost invitată (nu de Antonescu, ci, iniţial, de regele Carol al II-lea), iar, când în noiembrie 1940 România a aderat la Pactul Tripartit, a făcut-o ca ţară cu drepturi suverane, parte contractantă.
Revenind la propaganda aliată din vremea războiului, la 14 august 1941, Roosevelt şi Churchill, semnând Charta Atlanticului, la care au aderat apoi toate celelalte Naţiuni Unite, inclusiv U.R.S.S. la 24 septembrie 1941, îşi propuneau, la punctual al treilea, cu gândul desigur la ţările aflate în situaţia României, să redea “drepturile suverane şi liberul exerciţiu de guvernare al celor care au fost privaţi de ele prin forţă”. (A. Vianu; 1976; 111) Spre sfârşitul ostilităţilor în Europa, aseme-nea formule au fost abandonate de Aliaţi, care şi-au dat seama că, propunându-şi să pedepsească într-un fel sau altul statele colaboratoare ale Axei, trebuiau să scoa-tă România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda dintre ţările ocupate, în această situaţie nemaifuncţionând criteriul de culpabilitate proprie pentru care acestea puteau fi che-mate la răspundere.
Statutul juridic internaţional al României în raporturile cu membrii Axei, cu Germania în mod special, nu a fost precizat printr-un document anume; ca şi în ca-zurile altor state, practica şi-a spus cuvântul, iar realitatea istorică ne obligă să con- semnăm că – dintre toate ţările aflate în situaţie analoagă (Ungaria, Finlanda şi Bul-



2
garia) – România, alături de Finlanda, s-a bucurat de la început şi până la sfârşit de un regim ce o excludea automat din categoria statelor ocupate de Reichul nazist.