Reformele înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza



Crearea statului naţional, prin unirea forţelor poporului român din Moldova şi Ţara Românească , a deschis calea unor profunde prefaceri în viaţa socială, economică, politică şi culturală. Transformările înnoitoare se înscriau pe linia cerinţelor revoluţionare de la 1848 şi ale programului unionist.
După 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii lui Cuza (1859 – 1866) a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi realizarea unităţii administrative a tânărului stat naţional. Cuza a fost recunoscut oficial ca singurul domn al Principatelor în martie 1859, de către reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei şi Angliei. Tot în acelaşi an şi-au dat acordul Austria şi Turcia.
După tratative anevoioase, în noiembrie 1861, Turcia a recunoscut unirea completă, cu acordul puterilor garante, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.
Guvernele formate în cele două Principate aveau în general o orientare politică moderată, exprimând atât interesele burgheziei cât şi cele ale boierimii. Acestea vor acţiona în mod unitar pentru consolidarea Unirii, pentru aplicarea programului de reforme şi crearea instituţiilor statale burgheze.
Alexandru I. Cuza a dat o atenţie deosebită unificării militare. În primăvara şi vara anului 1859 un prim pas în acest scop l-a constituit concentrarea unităţilor într-o tabără militară unică la Floreşti. Armata unificată avea datoria de a apăra autonomia ţării împotriva unei eventuale intervenţii străine şi să fie oricând pregătită pentru obţinerea independenţei naţionale.
În 1859 Principatele Unite duceau tot mai mult o politică externă proprie, deşi erau dependente de Turcia. În anul 1860 se înfiinţează prima agenţie diplomatică română şi încheierea