Anunţurile micii publicităţi oferă mereu surprize, înregistrând o realitate socială în schimbare. Chiar dacă nu totdeauna foarte relevante din punct de vedere strict lingvistic [1] , măruntele inovaţii ale anunţurilor sunt semnificative pentru că atestă transformarea obiceiurilor, a mentalităţii, a stilului de viaţă autohton. Vocabularul tehnic şi limitat al micii publicităţi s-a modificat, într-o anumită măsură, în ultimii ani; selecţia numelor şi a atributelor oferă un sistem de interpretare a realităţii, fiind un indicator social pertinent. Etapele primului deceniu de tranziţie a societăţii româneşti post-totalitare ar putea fi urmărite cu ajutorul anunţurilor publicitare: de la vânzarea, în 1990, a volumului Omagiu sau a locurilor pe liste de aşteptare până la ofertele, în anul 2000, de vile, fabrici sau autobuze. Nu e nevoie să fie comentate aberaţiile totale, culese şi repropuse de revistele umoristice [2] , pentru că normalitatea e mai semnificativă în dinamica ei: prin inventivitatea caracterizărilor din cererile sau ofertele de serviciu, prin lărgirea sensului câte unui cuvânt (deosebit, menajeră), prin atribuirea de calificative („zonă civilizată “ ), prin desemnările neoficiale ale cartierelor şi zonelor bucureştene, prin modul umanizat sau obiectualizat de a vorbi despre animale, prin îndrăznelile anunţurilor mai mult sau mai puţin matrimoniale, prin pitorescul remarcabil şi stilul hibrid al anunţurilor vrăjitoreşti etc.

Indicii de istorie a mentalităţilor

Verbele a vinde şi a cumpăra au fost intens folosite în textele de propagandă care (activând probabil o mentalitate arhaică) puneau în valoare conotaţiile lor negative. De câte ori obiectul acţiunilor pe care cele două verbe le denumesc nu e un obiect, o marfă propriu-zisă, ci o persoană, o grupare, o abstracţie, valorile negative reapar aproape automat (a-şi vinde prietenii, sufletul sau ideile; a cumpăra conştiinţe, tăcerea cuiva etc.). În primii ani de după 1989, mult mai interesante decât lozincile de genul „nu ne vindem ţara “ erau anunţurile de mică publicitate, foarte numeroase de altfel, care propuneau ca obiect al verbelor a vinde şi a cumpăra fie banii (nu „schimb “ , ci „cumpăr dolari şi mărci “ , „cumpăr valută “ , ba chiar, mai explicit, „cumpăr dolari şi mărci la preţul cursului negru al zilei “ ), fie poziţiile avantajoase într-o listă de aşteptare: „Cumpăr înscriere Dacia... “ ; „Cedez număr mic I.C.V.L.... “ . Un alt obiect inedit de vânzare / cumpărare sau de schimb era înlesnirea („înlesnire cumpărare apartament “ , „înlesnirea obţinerii a două camere “ ); într-o formulare dubioasă (pentru că adjectivul rezolvabil era folosit, impropriu, cu sens activ, nu pasiv, deci cu înţelesul „care poate rezolva ceva “ ) – „ofer recompensă pentru recomandare rezolvabilă “ (Bursa 15, 1991, 12) – e prezentat un alt potenţial „obiect “ de vânzare; numai că aici acţiunea e desemnată printr-o perifrază mai elegantă (a „oferi recompensă “ ). Este evident că nu obiceiurile evocate de enunţurile de mai sus sunt inedite, ci „normalizarea “ lor, atestată de prezenţa în formulele fixe ale anunţului publicitar.
Înainte de 1990, unul dintre cuvintele insistent folosite în micile anunţuri era adjectivul deosebit, care îşi modifica sensul într-un mod spectaculos, devenind, pe de o parte, un passe-partout vag valorizant (clişeu utilizat, paralel, şi de limbajul politic „de o deosebită valoare teoretică şi practică “ ); pe de alta specializându-se pentru a indica, în mod mai mult sau mai puţin conspirativ, anumite particularităţi nedeclarabile public ale mărfurilor în discuţie. În această a doua direcţie, lucrurile au evoluat şi s-au precizat rapid: în paginile ziarelor, foarte frecventele indicaţii de tip „plata deosebită “ , „preţ deosebit “ , ambigue sau chiar cu totul lipsite de sens pentru un neiniţiat în codul particular al anunţurilor, apăreau, ca eufemisme dictate de o excesivă prudenţă, alături de echivalentele lor directe, explicite: „plata în valută “ [3] .
În aproximativ aceeaşi sferă se plasează şi adjectivul internaţional,
dintr-un anunţ repetat, în forme variable: „Cumpăr (...) pictori internaţionali deosebiţi. Aştept provincia, ofertă deosebită “ (RL 372, 1991, 6); „tablouri deosebite, internaţionale “ – ib. 371, 7). Pictorii căutaţi vor fi fost, probabil, „de reputaţie mondială “ sau poate, pur şi simplu, „străini “ : nu pot fi însă numiţi „internaţionali “ , pentru că adjectivul se aplică (structura sa lexicală e transparentă) relaţiilor stabilite între naţiuni, state. S-ar putea să fi fost vorba în acest caz de o influenţă a limbajului sportiv, în care „internaţionalii “ sunt membri ai echipei naţionale, participanţi deci la competiţii între naţiuni şi, evident, posesori ai unor calităţi care îi recomandă pentru astfel de competiţii. Emblema „internaţional “ ar fi deci, şi în cazul pictorilor, un certificat „de performanţă “ ; în fapt, această utilizare (ca şi unele asemănătoare, ale adjectivului „european “ , v. mai jos) e un abuz.
Altminteri, frunzărirea paginilor cu anunţuri prilejuieşte o serie de observaţii mai mult sau mai puţin lingvistice. Frecvenţa destul de mare a adjectivului nehotărât orice, de exemplu, nu e semnificativă atât la nivelul limbii cât la acela al stărilor şi mentalităţilor, pentru că ia forma unei hiperbole fără acoperire, dar indică adesea şi lipsa unor bariere etice. E nevoie de o reeducare a percepţiei normalităţii pentru a nu trece prea uşor peste formulări de genul: „Tânăr 34 ani, prestez orice activitate cu plată “ (MMP 36, 1991, 2); „caut asociat orice domeniu “ (AT 1, 1991, 8); „caut contract muncă orice ţară, mă pricep la orice, oferte serioase “ (Anunţ 13, 1991, 3); când orice devine o emblemă, un semn, relativ independent de context, chiar corectitudinea construcţiei sale gramaticale e neglijată: „persoană serioasă fac menaj orice “ (RL 355, 1991, 6). Uşurinţa cu care se oferă, superlativ şi nedeterminat, o disponibilitate totală rămâne constantă; şi în 1999, anunţurile propun „personal calificat în orice domeniu “ , sau „locuri de muncă pentru toate meseriile “ . Nici nu e de mirare, în aceste condiţii, că o vrăjitoare poate afirma: „În 24 de ore aduc pe oricine, de oriunde “ (EZ 2589, 2000, 7).