Ştirile de senzaţie – reapărute în publicistica românească după decenii de absenţă – sunt destul de des ironizate de diverşi comentatori. Titlurile şocante, absurdul suprarealist al asocierilor de fapte brutale cu situaţii şi instrumente casnice atrag atenţia prin acumulare; mai ales că, în cantitate mare, surpriza se banalizează şi clişeele genului devin mai evidente. Sub impresia unei avalanşe egalizatoare de întâmplări violente şi sordide, asemenea ştiri sunt citite cu aviditate sau sunt respinse în bloc, cu dispreţ, fără a se da atenţie stilului şi strategiilor care le diferenţiază, adesea, destul de mult.
Cu strategiile lor specifice, uşor de parodiat, alunecând adesea în manierism, fără a înceta să fie eficiente, ştirile de senzaţie din multe publicaţii româneşti actuale redescoperă (chiar cu o certă notă de originalitate) trăsăturile fireşti ale genului.
Selectat şi reconstruit după criterii şi convenţii culturale comune ziaristului şi cititorului său, faptul divers e o creaţie de limbaj şi un ansamblu de strategii narative. Tradiţiile speciei s-au regăsit, după pauza creată de discursul static, monoton ideologic, al deceniilor de regim totalitar, în plăcerea pură a naraţiei.

Detaliul concret

La începutul secolului al XX-lea, tehnica detaliului concret, mizând pe implicarea cititorului în poveste şi pregătind saltul în neprevăzut, sau autentificând realitatea informaţiei, funcţiona la fel de sigur ca la sfârşitul său, ca în presa din anii '90: «Hristache a scos de sub perina patului un revolver calibru 7 şi a tras cu repeziciune trei cartuşe “ ; „adormind pe marginea balconului de la etajul al doilea din casa sa, a căzut jos pe pietre, fracturându-şi coastele “ ; „cuţitul a pătruns în plămâni, străpungându-i “ (Universul, 3, 5 şi 14.07.1904).
Mai interesante sunt asocierile de detalii nemotivate, ale căror consecinţe nu par să se armonizeze. Detaliile care trimit la un univers tradiţional, rustic (şi idilic prin convenţie literară) apar la începutul secolului fără vreo intenţie parodică, prin simplă adecvare referenţială: „bragagiul Marcu Ştefan, luându-se la ceartă cu locuitorul Manole Georgescu din calea Rudului, l-a lovit cu o cobiliţă în cap “ (ib., 5.07.1904); în prezent, texte asemănătoare proiectează parodic autohtonismul pe un fundal modern („În goana căruţei, ciobanul Ion a încercat să-şi violeze nepoata “ , RL 1167, 1994, 9). Detaliile cotidianului – indicii ale realităţii – sunt dublate de obicei de strategii prin care se produce insolitul (la limită, supranaturalul) şi ficţiunea (în varianta literaturii de consum). Faptul divers construit în mod programatic ca banal e mai puţin frecvent şi mai subtil, presupunând negarea convenţiilor dominante.
Unele gazete au continuat şi după 1989 să publice ştiri de „fapt divers “ , în forma permisă în perioada limbajului de lemn, neobservând că vechea formulă profita de lipsa totală de viaţă a paginilor anoste de propagandă: rubricile de „fapt divers “ , de mică publicitate şi de sport, singurele în care se întâmpla ceva, constituiau firave puncte de contact cu realul. În aceste condiţii, era suficient ca întâmplarea să fie evocată (prezentarea ei era obligatoriu sumară, lacunară, detaliile sinistre sau groteşti trecând drept imorale) pentru ca imaginaţia cititorului să o completeze, cu generozitate. Discursul moralizator era, de altminteri, ambalajul obligatoriu al faptului povestit: de la ordinea de prezentare a informaţiei (începând cu pedeapsa!) până la recomandările etice directe. Din lipsă de talent gazetăresc sau de simţ al realităţii (în primul rând, al realităţii unei concurenţe acerbe în domeniul publicistic), texte de acest tip au fost produse în continuare:

„Patru luni de zile va sta în închisoare, după cum a hotărât instanţa judecătorească, Gicu Vişan, administrator la S.C. «Olimpia» din Drobeta-Turnu Severin. Motivul? Provocase scandal într-un local public (...). Să sperăm că la cei 23 de ani, câţi are, va trage concluziile necesare cu privire la respectarea liniştii şi ordinii publice “ . (PR 2, 1992, 9)

În pasajul omis din citatul anterior nu se găseau, cum ar fi cineva tentat să creadă, detalii despre scandalul provocat, ci doar comentarii asupra faptului că personajul în cauză avea asupra sa un cuţit, cu care „ar fi putut să facă cine ştie ce gest necugetat “ . În mod surprinzător, un asemenea text, predestinat prin subiect narativităţii, îşi reduce nucleul epic la minimum, la o propoziţie generală, nedeterminată, exilată într-un timp al planului verbal îndepărtat (mai mult ca perfectul): „provocase scandal într-un local public “ . În textul care aparţine, prin modul expunerii, genului didactic şi moralizator, viitorul şi condiţionalul ocupă mai mult loc decât trecutul. Stângăcia tonului e confirmată, de altfel, de încercarea şcolărească de dinamizare „dramatică “ , prin întrebare şi răspuns: „Motivul ? Provocase scandal... “ .
Adevăratele ştiri de senzaţie sunt, în schimb, intens narativizate; chiar când faptul brut e banal, discursul îl transformă, prin procedee care se plasează la limita dintre real şi ficţiune.
Modul de referire la personajele implicate în acţiune nu e întâmplător: identificarea lor se face, în ştirile mai noi, în special prin nume (eventual iniţiale) şi vârstă: datele unei minime „umanizări “ a faptelor. Lucrul pare atât de firesc, încât e nevoie să ne întoarcem la ştirile în limbaj de lemn pentru a observa o altă posibilitate: identificarea prin profesie şi prin „locul de muncă “ . Nespectaculoase cel mai adesea, profesiile nu sunt selectate de textele centrate pe senzaţional; vechile „fapte diverse “ le indicau sub presiunea modelului moralizator şi propagandistic: infracţiunea descrisă nu era relevantă în raport cu un model uman general, ci doar cu rolul social: iată ce face un administrator (un inginer, un maistru, un om al muncii...)! Oricum, informaţiile de acest gen păstrează ideea de preeminenţă a ipostazei „oficiale “ a individului: nu persoană, ci „încadrat “ . Apariţia lor în texte care încearcă adaptarea la o formulă nouă, mai dezinvoltă, e un semnal al continuităţii stângaci moralizatoare: „M. Vasile, în vârstă de 25 de ani, zugrav-vopsitor la Cooperativa «Constructorul» din Bacău, deşi tânăr, era un vechi şi înrăit beţiv“ (Infractorul 28, 1992, 5). Identificarea personajului prin domiciliu riscă, în condiţiile complicatelor adrese în uz, să producă un exces de precizie; în asemenea cazuri acţionează tehnica detaliului autentificator, prin care se obţine un puternic efect de real: „Daniel Ioniţă, în vârstă de 34 de ani, domiciliat în Calea Griviţei nr. 230, bl. 3, sc. A, et. l, ap. 7... “ ) (EZ 114, 1992, 2). Câtă vreme nu acţionează reguli extratextuale, etice, care să interzică dezvăluirea identităţii persoanelor, discursul senzaţionalului foloseşte detaliile în scopuri proprii; uneori, ca în acest caz, transformându-se, temporar, în discurs al banalului.