Diversitatea de limbaje a textelor literare merită desigur o cercetare aparte. Cele câteva fenomene selectate în cele ce urmează au doar meritul de a ilustra abilitatea lingvistică a unora din procedeele mai evidente, manifestate în poezia şi în proza contemporană.

Ingambamentul

Există în poezia românească modernă o adevărată tradiţie a performanţei prozodice; în fiecare din fazele sale de evoluţie se poate identifica cel puţin o direcţie care tinde permanent către experimentul formal[1]: explorează posibilităţile formelor fixe, încearcă noi combinaţii de ritmuri, construieşte (adesea utilizând cu dezinvoltură numele proprii sau cuvintele străine) rime rare. Jocul formal se desfăşoară şi în spaţiul pe care îl oferă raportul dintre schema ritmică şi continuitatea sintactică a frazei – respectiv în domeniul ingambamentului. Funeriu 1980 adopta, distanţându-se de descrierile clasice şi de diferenţele dintre ele, o definiţie practică şi uşor de aplicat a ingambamentului („scindarea unui lanţ lexico-sintactic prin plasarea elementelor sale componente în versuri diferite“, p. 98); în acelaşi timp, propunea o interesantă metodă de ierarhizare a tipurilor fenomenului, în funcţie de solidaritatea lingvistică a textului scindat („gradul de atracţie gramaticală“) şi de tipul de incongruenţă dintre limitele propoziţiei şi cele ale versului. Îndrăzneala inovaţiei e mai mare şi efectul mai spectaculos când sunt dezmembrate secvenţe neseparabile în limbajul obişnuit: de pildă, când finalul de vers segmentează forme verbale (lăsând auxiliarul într-un vers şi trimiţând participiul în următorul), sau când desparte negaţia sau pronumele reflexiv de verb, articolul antepus de substantivul său. Exemple pentru asemenea „devieri“ se găsesc din plin, cum bine se ştie, la Arghezi. În volumul citat, Funeriu amintea şi de separarea elementelor componente ale unei locuţiuni sau ale unui cuvânt compus. De fapt, în poezia românească s-a mers şi mai departe, artificiul prozodic permiţând, în cazuri extreme, ca limita de vers să apară chiar în interiorul unui cuvânt. Un exemplu e de găsit la Blaga, în prima strofă a scurtei poezii Brânduşile:

,,Tristeţea renunţării Dum-
nezeu o încerca molatic.
Şi lumea toată o făcu,
sieşi străin, c-un gest tomnatic“.
(Blaga 1974, II: 75)

Aspectul grafic al textului subliniază scindarea – cu atât mai puternică în plan simbolic cu cât afectează chiar numele divinităţii. Sunt însă şi factori care acţionează în sens contrar, atenuând ruptura formală: în primul rând lipsa rimei între versurile 1 şi 3 (există totuşi o asonanţă, a vocalei „u“, menţinută şi în strofa următoare), ceea ce permite o lectură continuă a catrenului ca un distih; în această interpretare, încălcarea persistă, dar e mai puţin gravă, căci apare în poziţia cezurii mediale.
Textului citat i se pot adăuga desigur şi alte exemple[2]. Un poet la care se găsesc toate jocurile formale posibile e Şerban Foarţă. În volumul său Areal, tăietura în plin cuvânt e însoţită de cuprinderea în rimă a fragmentului rămas:

„mai tandre mai candrii mai pişichere
mai volnice mai largi mai adecua-
te mai versicolore mai alene
mai lâncede mai strâmbe mai scalene
mai vagi mai nuştiucum mai vinoncoa...“
(Foarţă 1983: 23)
Procedeul permite astfel şi crearea de rime rare, în situaţiile în care inventarul lexical al românei oferă prea puţine posibilităţi. Cartea citată mai conţine un exemplu similar:

„şi-apoi să stăm de taină musafiro:
ci nu despre mărgeanul ca porfiro-
gheniţii de velit şi veninos“. (p. 24)

Şi într-un alt volum ulterior al poetului, Caragialeta (Foarţă 1998) procedeul e prezent, ca pentru a demonstra cum se pot concilia versul scurt şi cuvintele lungi:

„el e un omni-
scient, şi-un atu
are: cu domnii
mari, e pertu“. (p. 28)

O variantă şi mai spectaculoasă de realizare a procedeului apare în Levantul lui Cărtărescu 1990, când cuvântul e despicat nu numai de limita de vers, ci