În domeniul sportului se dezvoltă de fapt mai multe limbaje: cel de specialitate, tehnic, cu o terminologie specifică; o variantă a sa de tip „jargon“, folosită în situaţii mai informale; în fine, limbajul relatărilor sau al comentariilor scrise şi orale, aparţinând în mare măsură stilului jurnalistic, dar având o serie de trăsături şi tendinţe specifice[1] .
În stilul comentariului sportiv contemporan se observă cu uşurinţă o anumită tendinţă spre excentricitate. Dincolo de amestecul de termeni tehnici şi expresii familiare, de calcuri sintactice şi elipse lexicalizate, de strategii narative şi descriptive ale relatării unui meci, limbajul sportiv se remarcă prin pitorescul inovaţiilor de limbaj, printr-o veritabilă retorică a ornării. Limbajul cronicilor izbeşte prin ceea ce e într-o anumită măsură exacerbarea unei tendinţe mai generale a publicisticii autohtone: căutarea originalităţii, a efectelor de stil, îndârjirea autorilor în a dovedi neapărat inteligenţă şi umor, mizând adesea pe jocurile de cuvinte şi pe expresivitatea colocvială. În perioada de tranziţie s-a înregistrat o transformare evidentă a stilului cronicii sportive: preţiozitatea tehnică şi structurile rigide al limbajului birocratic (ale „limbii de lemn“), foarte puternice la început, au cedat tot mai mult locul libertăţilor familiar-argotice. Egal de puternică a rămas, pe tot parcursul acestei evoluţii, tentaţia metaforei clişeizate.

Stil tehnic şi birocratic

În 1990, un gazetar observa că sportul, brusc izgonit din discuţiile zilnice ale oamenilor, înlocuit de tema politică, revenea astfel la rolul său firesc într-o societate cu preocupări mai multe şi mai diverse, după ce fusese, vreme îndelungată, hipertrofiat ca unică supapă psihologică şi ca refugiu într-o zonă de (fie şi relativă) normalitate şi libertate.
Totuşi, la începutul anilor '90 această funcţie – ca şi presupusa gratuitate ludică pe care ea se întemeiază – nu erau decât prea puţin marcate în structura internă a limbajulul sportiv, care încă suferea de o îngrijorătoare rigiditate. Nu era vorba de rigiditatea firească oricărui stil tehnic, specializat, ci de aceea impusă mai ales de clişee împrumutate din alte domenii – nu pentru a denumi obiecte, acţiuni şi relaţii specifice, ci, de multe ori, pentru a exprima raporturi generale. Majoritatea cuvintelor şi a sintagmelor din această categorie continuă să alcătuiască „registrul înalt“ al relatării sau al comentariului sportiv. Cea mai frapantă este seria termenilor de natură administrativă, dar cu rezonanţă activist-organizatorică, care asimilează sportul unei „activităţi productive“ sau de „prestare de servicii“: din ea fac parte, în primul rând, chiar a presta şi prestaţie: „jocul prestat în teren“, „calitatea fotbalului prestat“ (GBr 22-23, 1990, 4, 5), „prestaţie de excepţie“, „frumoasele prestaţii ale atacantului camerunez“ (SI 1, 1991, 13, 14). În sprijinul acestor utilizări s-ar putea invoca echivalentul francez, prestation, la care se înregistrează şi sensul specializat de „performanţă realizată“ şi care a constituit probabil modelul evoluţiei semantice româneşti; oricum, în română componenta apreciativă din semnificaţia termenilor pare să se piardă treptat (şi să fie preluată de determinanţi), substantivul şi verbul în cauză devenind echivalente pretenţioase pentru cele mai generale valori sportive ale lui joc şi a juca. Presiunea aceluiaşi domeniu administrativ şi comercial se poate recunoaşte şi în afirmaţia unui antrenor: „ar trebui să beneficiez de serviciile unor jucători români“ (Penalty 20, 199l, 2).
Din excesul de prestări, servicii, furnizori („echipa... a furnizat o mare surpriză“) şi beneficiari se poate reconstitui un sistem de concepte metaforice ale vieţii cotidiene, din categoria celor analizate de Lakoff, Johnson 1980; undeva la periferia acestei reţele s-ar situa proobabil şi o ciudată apariţie reflexivă a verbului a întrebuinţa, al cărei efect conotativ este obiectualizarea jucătorului: „Unii internaţionali români (…) nu s-au întrebuinţat prea mult“ (Magazin 39, 1990, 11). Construcţia ar putea proveni dintr-o traducere neglijentă, din calchierea parţială (fără complemcntul care indică ţinta) a structurii franceze s’employer à ..., cu sensul „a face eforturi, a se strădui pentru…“ : în româneşte ar fi fost însă normală, cel mult, construcţia cu obiect direct şi dativ posesiv – pentru a spune că jucătorii nu şi-au întrebuinţat prea mult capul, picioarele, energia etc. De fapt, franţuzismele nu sunt deloc rare în limbajul nostru sportiv: pe lângă exemplele deja citate poate fi amintită utilizarea intranzitivă a verbului a cravaşa, cu sensul „a accelera ritmul“: „Dinamo a cravaşat în repriza a doua“ (RL 241, 1991, 7).
Cazurile cele mai frapante de incompatibilitate stilistică, de improprietate semantică sau de construcţie sintactică defectuoasă apar pe un fundal constituit de numeroase clişee ale „limbajului de lemn“ abstract şi oficial; în exemplele de mai sus, viaţa sportivă pare filtrată printr-o grilă comercială care ar putea părea şi o racordare la pragmatismul economiei de piaţă: trebuie totuşi să se ţină seama de apariţia mult anterioară a acestei grile şi de constanta ei utilizare în contextul limbajului birocratic şi activistic. Pentru acesta, premisa era conceperea sportului ca „activitate organizată“: articolul sportiv abunda (ca tot discursul public al vremii) în formulări de tipul „a-şi aduce contribuţia“, „în cadrul“, „pe coordonate noi“, „noua formulă organizatorică“, „în direcţia sprijinirii activităţii fotbalistice“ etc. Unele din aceste clişee s-au dovedit foarte rezistente: ceea ce nu atrăgea atenţia înainte de 1989 a apărut după această dată, pe fondul evoluţiei generale a limbajului presei către fome mai spontane, mai puţin crispate şi mai puţin automatizate, ca o formă de imobilism. Dacă se adaugă şi sugestia disciplinei militare, ştirea sportivă (care ar trebui să fie alertă, percutantă, sintetică) are toate datele unui tipic proces-verbal: „preşedintele clubului, colonelul N.G., a ţinut să atragă atenţia jucătorilor asupra necesităţii participării lor necondiţionate la acţiunile loturilor reprezentative“ (RL 309, 1991, 7). În acest limbaj, e limpede că pentru a presta, sportivii trebuie să activeze: „fotbaliştii români ce activează în străinătate“ (id., 327, 7), „jucători care activează în campionatul intern“, „formaţie în care activează Timofte I“ (GS 314, 1991, 1) ş.a.m.d. Preţiozitatea termenului, în care sensul expresiei „a-şi desfăşura activitatea“ l-a înlocuit pe cel normal etimologic – „a însufleţi, a grăbi“, e comparabilă cu aceea a unei întregi serii de verbe (derivate) care „contrag“ locuţiuni: a atenţiona, a concluziona etc[2] .