Faptul că presa românească de după decembrie 1989 a marcat o ruptură stilistică faţă de „limba de lemn“ printr-o deschidere spectaculoasă faţă de oralitatea familiară şi chiar argotică e una dintre trăsăturile sale fundamentale. Fenomenul nu e însă doar unul conjunctural şi de reacţie, ci reflectă statutul publicisticii contemporane de pretutindeni; relaxarea limbajului este de fapt un fenomen de sincronizare. Preferinţa pentru limbajul popular şi familiar derivă, în fond, din trăsături specifice presei: în primul rând din nevoia de accesibilitate, de cordialitate, de apropiere de cititor – dar şi din sentimentul actualităţii, al noutăţii. Utilizarea elementelor familiar-argotice e un fapt de inovaţie faţă de un stil mai rigid, supus normelor limbii literare; noutatea există însă chiar în interiorul comunicării familiare, faţă de formele în uz, prin permanenta reîmprospătare a expresiilor: semn de vivacitate, dinamism, inventivitate[1].

Adresarea directă

Stilul gazetăriei autohtone pare să ilustreze persistenţa culturii orale, recurgând la formele discursului adresat: verbe şi pronume la persoana a II-a, imperative, vocative, interogaţii. Mungiu 1995: 210 remarcă în treacăt procedeul adresării directe în presa românească, punându-l în legătură – în forma „chemării la ordine“ – cu tipare ale propagandei totalitare; filiaţia e posibilă într-o fază iniţială, dar modelul mi se pare a fi rezistat mai mult ca strategie populistă, legată şi de preferinţa jurnalistică pentru oralitate.
Destul de răspândită e în primul rând adresarea către cititor: nu doar în rubricile specializate, cu destinatar bine stabilit şi cu o relaţie specială între emiţător şi destinatar (poşta redacţiei, sfaturi medicale sau sentimentale, horoscop etc.), în care e normală, ci în comentariile de actualitate. Strategiile – care presupun o atitudine familiar-didactică – vizează implicarea cititorului, dar
într-un mod destul de naiv. Exemple pot fi identificate, în ultimii ani, în presa populară de diverse orientări, poate cu o treptată atenuare a impulsului dialogic, prin trecerea de la o tendinţă generală la specializarea în acest stil a anumitor reviste şi autori. Formulele de adresare către cititori sunt de obicei plurale şi familiare, insistând asupra valorilor comunitare, inclusiv – evident – a celor etnice (acestea din urmă marcate uneori ironic): „oameni buni“, „români“, „fraţi români“, „fraţilor“: „Avem nevoie de linişte, oameni buni!“ (Adevărul 20.05.1990); „Oameni buni, ce s-a întâmplat pe 17 martie?“ (Cotidianul 60, 1992, 2); „cruciţi-vă, români!“ (RL 1467, 1995, 16); „vom plăti, fraţi români şi româncuţe“ (EM 12, 1994, 1). Mai rar, tonul adoptat e retorismul solemn, cu efect comic involuntar în alegerea sintagmei emfatice popor român: „Popor român, când ţi se spune că trebuie să-ţi sporeşti vigilenţa nu ţi se spune degeaba!“ (Vremea 1-2,10.1992, 2). În fine, găsim şi formula mai decentă, politicoasă, motivată prin situaţia de comunicare, stimaţi cititori: „Vă mai amintiţi, stimaţi cititori, de o anchetă despre frauda comisă...?“ (RL 949, 1993, 16); „Dumneavoastră, stimaţi cititori, aţi tot auzit de celebrele jocuri de întrajutorare...“ (RL 916, 1993, 8). E trezită din când în când şi conştiinţa parodică, prin reluarea unei sintagme clasice: „Despre ea este vorba, iubite cetitoriu“ (AC 5, 1992, 7)[2].
A doua formă de adresare directă o constituie interpelarea, ironică sau indignată, a „personajelor“ discursului: adversari politici, autorităţi ale statului, personaje publice. În acest caz, preferate par a fi politeţea şi emfaza oratorică: „domnule X“, „domnilor“ – „Domnilor primari, găsiţi soluţia de rezolvare a dezvoltării comerţului particular prin închirierea Complexelor alimentare care deţin mii de metri pătraţi numai pentru «depozitarea» eternelor conserve, sau stau închise de ani de zile aşteptând, ce, pe cine? “ (RL 31.08.1993, 10); „Chiar aşa
d-le Iliescu, d-le Văcăroiu, nu vă puneţi întrebarea (...)?“ (RL 949,1993, 13; cu greşeala elementară, destul de răspândită, de a omite virgula înainte de vocativ); „Se aude, domnule consilier Manea? “ (RL 1014, 1993, 1). Vocativul tinde către valoarea exclamativă, interjecţională: „Daţi, fraţilor, şi o lege împotriva câinilor“ (RL 1472, 1995, 1); „vine iarna, domnilor...!“ (RL 681, 1992, 3). Procedeul conferă stilului jurnalistic o notă de familiaritate destul de primitivă.

Vocativele

În româna contemporană formele de vocativ marcate, cu desinenţe specifice, caracterizează oralitatea populară şi familiară. Caracteristicile stilistice şi conotaţiile socio-lingvistice ale acestor forme le fac apte să creeze anumite contraste intenţionate, devenind chiar o sursă de umor. În săptămânalul umoristic Academia Caţavencu, de pildă, textele caricaturilor şi ale fotografiilor (adesea trucate), conţin un număr mare de vocative, a căror funcţie imediată este de a permite identificarea personajelor caricaturizate, dar prin care se realizează şi funcţii secundare, conotative. Această utilizare, chiar dacă nu neapărat foarte subtilă, mi se pare interesantă: pentru o investigaţie asupra poziţiei vocativului în limbă, ca şi pentru o trecere în revistă a strategiilor lingvistice din publicistica actuală. S-ar putea urmări, în întrebuinţarea marcată a vocativului, mai multe trepte de deviere faţă de uz. Apar, mai întâi, vocative de la prenume curente, absolut fireşti în limbajul colocvial, pentru care selectarea desinenţei -e sau -ule depinde de terminaţia numelui, în consoană sau în -u: Emile, Tudore, Răzvane, Victore – dar Radule. În contextul publicisticii umoristice, singura deviere pe care o aduc aceste vocative este de natură extra-lingvistică sau cel mult socio-lingvistică: ilustrând adresarea amicală către personalităţi politice, prezentate de obicei publicului, în discursul oficial, prin numele de familie. Variaţii ale acestei strategii presupun folosirea unor hipocoristice – fixate de uz pentru persoana în cauză sau nu – sau a unor prenume care sunt modificate în măsură mai mare, datorită alternanţelor fonetice: „Măi Miroane“, „nea Miroane“ (AC 2, 1999, 9). Şi mai marcată e folosirea cu desinenţe specifice a unor nume moderne, împrumuturi relativ recente, pentru care uzul actual preferă forma de vocativ identică cu nominativul: „Eu am învăţat carte, Oliviule“ (AC 23, 1999, 2); „Băi, Ovidiule“ (AC 52, 1998, 15). Ultima treaptă a inovaţiei este folosirea vocativului pentru prenumele străine ale unor personaje publice din alte ţări: „Slobodane,