Limbajul modei este în primul rând o colecţie de termeni tehnici – care pătrund destul de uşor în vorbirea curentă, o parte din ei având o existenţă efemeră. Unele neologisme recente sunt adaptate rapid şi adesea neglijent. Există mai multe categorii de termeni specifici din sfera vestimentaţiei: piese de îmbrăcăminte, părţi ale costumului, tehnici de croitorie, nume de materiale, nume de culori etc.
Rubricile de modă din presă oferă uneori o combinaţie ciudată de snobism, familiaritate şi sentimentalism banal; în afara vocabularului tehnic şi a neologismelor moderne, apar unele din trăsăturile prin care e caracterizat în diverse studii ipoteticul „limbaj feminin “: abundenţa de diminutive – „se poartă mult botine de lac sau pantofi gen ghetuţă cu şireţele şi toc mosorel “(TF 13; 1992) –, descrierea nuanţelor de culori: „mătase bleu-ghiaţă “; „alb vanilie “(Cotidianul 157, 1992, 7); afectivitatea artificială, convenţională – „Aşadar, bomboanelor, purtaţi flori şi veţi arăta ca florile “(LF 28, 1996, 13).
Are o oarecare tradiţie în rubricile de modă româneşti stilul „înalt “, poetizant:

„Vara trecând, n-a lăsat în urmă decât dulceaţa timpului care germinează în acelaşi ritm cu luminile razelor piezişe (...). Dominantele de bleumarin, gri şi negru se declină infinit în lână, flanel, bumbac, făcând din eleganţă «ceva» profund autentic“ (EM 39, 1993, 23).

Limbajul e uneori pretenţios, neologistic, cu inovaţii lexicale inutile: „nevoia femeii în anumite clipe ale existenţei ei de a fi uşor teatralică, dramatică “(TL 148, 1996, 2). Regăsim însă şi resturi ale „limbii de lemn “,
într-un stil rigid, birocratic, abstract şi prolix: „putem vedea în cadrul aceluiaşi element vestimentar o multitudine de idei în ceea ce priveşte croiala “(Femeia 4, 1993, 18).
Mai nouă este maniera de adresare directă, la persoana a II-a singular – „pune bluze lungi şi lălâi pe deasupra “; „fă-ţi singură fustă de plajă “(LF 28, 1996, 13) – , într-un stil familiar: „savantlâcuri de croială “(Cotidianul 258, 1992, 7). Tonul nonşalant e în acord cu tratamentul neologismelor, adaptate fonetic şi grafic fără multe scrupule; întâlnim astfel variantele comple sau compleu (din fr. complet): „un comple gri “(StrS 71, 1991, 10); „un compleu format din două piese “(EM 48, 1992, 23), ca şi destul de vechiul anchior (din fr. en coeur), neacceptat de dicţionare şi (cu un pleonasm din punct de vedere etimologic) introdus de prepoziţia în: „taior fără guler, închis drept, până la gât, sau în anchior “(Femeia 4, 1993, 18), sau straniul tişorturi (LF 28, 1996, 13), probabil pluralul unei transcrieri foarte libere a engl. T-shirt[8] . Tendinţele sunt într-un fel contradictorii: pe de o parte se preferă formele „vorbite “, pe de alta se refac cele „culte “. Un semn caracteristic al rubricilor de modă actuale e, de pildă, faptul că evită forma blugi, obţinută prin abreviere (din engl. blue jeans), impusă în româna colocvială, banalizată şi acceptată ca variantă chiar de DOOM, folosind în schimb pluralul jeanşi sau chiar ginşi, forme preferate din nevoia de originalitate sau pentru că sunt mai apropiate de cea „internaţională “(jeans): „voga nebună a jeanşilor “(Dilema 121, 1995, 7); „a devenit emblema ginşilor Levi's “(LF 28, 1996, 5).