Multe din caracteristicile stilului jurnalistic sunt determinate de nevoia fundamentală a publiciştilor de a furniza elemente noi, de a produce surprize, pentru a trezi interesul cititorului şi a continua o comunicare mereu ameninţată de grabă, plictiseală, suprasolicitare. Cum noutatea nu apare totdeauna în idei sau în informaţii – puţine şi repetitive, în sfera vieţii cotidiene –, căutarea ineditului se transferă adesea asupra limbajului.
Pasiunea jurnalistică pentru neologismul şocant e bine cunoscută; a fost remarcată de asemenea, în presa românească de după 1989, prezenţa jocului de cuvinte, dezvoltată dintr-o puternică explozie de subiectivitate şi de inventivitate lexicală. O sursă stabilă de pitoresc lingvistic pare să o constituie acum limbajul popular, familiar şi mai ales cel argotic, având printre trăsăturile lor esenţiale tendinţa spre inovaţie, spre permanentă reîmprospătare.
Trăsăturile cel mai des invocate (şi criticate) ale jurnalismului autohton privesc caracterul lui „folcloric“, afectiv, narativ şi gnomic.


1. Retorica titlurilor

Dintr-o analiză strict lingvistică sau mai larg semiotică a titlurilor din presa românească actuală pot rezulta multe lucruri interesante; titlurile sunt un indicator al intenţiilor şi al competenţelor de comunicare manifestate în spaţiul public. Fără a nutri ambiţiile unui studiu sistematic, sugerăm doar câteva teme de investigaţie, pe baza unor observaţii asupra formelor şi strategiilor de intitulare ale articolelor din cotidiene, deci din presa cu publicul cel mai larg şi mai eterogen [1] .

Titluri verbale şi titluri nominale

Stilul nominal [2] – specific, e drept, titlului în genere (fapt ilustrat, de pildă, de Hoek 1981, într-o cercetare dedicată integral „titrologiei “ ), dar mai ales celui de carte – a fost foarte răspândit în presa românească din timpul totalitarismului şi era încă predominant în paginile ziarelor de la începutul lui 1990. Pentru tendinţa de evitare sistematică a frazei vii, a enunţului complet, cu un verb care să fixeze acţiunea în timp şi în spaţiu şi să-i evoce agenţii individualizaţi, stau martore sutele de titluri din anii '50-'80, de genul „Bogat şi însufleţitor raport muncitoresc “ , „O artă a conştiinţei patriotice, revoluţionare “ etc. În stilul publicistic al „limbii de lemn “ se strecura, cel mult, câte unul dintre verbele a căror valoare abstractă le permite să se transforme în simplu instrument de conectare, uneori de echivalare, a două formule fixe, a două lozinci: demonstrează, constituie, asigură ş.a. Excepţiile se întâlneau cel mult în rubrica sportivă („Echipa României s-a calificat… “ ) sau în pagina externă („În Japonia a fost construit…“) – singurele care mai aveau acces la eveniment şi la temporalitate. Tiparul de departe cel mai răspândit a fost cel al construcţiilor interpretabile ca apoziţionale sau ca eliptice, cu structura specifică unor definiţii: „Femeile – prezenţă activă în… “ ; „Munca, factor hotărâtor… “ ; „Realegerea, chezăşie sigură a… “ etc.
După decembrie 1989, modelul ultra-uzat a continuat să apară, nu întâmplător însoţit de metaforismul convenţional şi rudimentar: „Iniţiativa fiecărui ţăran, «răsadul» cel mai preţios din grădinile de legume “ (Adevărul 27.01.1990) [3] . Majoritatea presei româneşti a început însă, prin reacţie, un proces de dinamizare a titlurilor; enunţul de tip verbal („Pe cine apărau atacatorii? “ – RL 4.02.1990) avea să devină în scurt timp modelul dominant.
Prezenţa verbului într-un titlu e simptomatică pentru definirea unei atitudini de aderare la real şi de individualizare a actului de comunicare. Se ştie că doar enunţul are valoare de adevăr: titlurile nominale riscă să rămână în domeniul sensurilor abstracte şi generale, al potenţialităţilor care nu ating criteriul adevărului, al corespondenţei cu realitatea.
Desigur, este esenţială distincţia dintre diversele modalităţi discursive, titlul adaptându-se şi tipului de text, sugerând deci tonul predominant deliberativ, argumentativ sau informativ al unui articol. E foarte normal ca un text teoretizant să se intituleze „Câteva întrebări “ (RL 4.02.1990) sau „Dialogul intoleranţei “ (Adevărul 4.02.1990). Sub alte titluri, la fel de generale – „Nevoia vitală de dialog “ (RL 3.02.1990), „Pentru un dialog constant şi creator “ (Adevărul 3.02.1990) – se ascund însă informaţii de alt tip, interviuri şi declaraţii ale unor persoane cu identitate precisă. Opţiunea apare ca un refuz de a oferi cititorului un minimum necesar de informaţie particularizată (numele proprii în primul rând, determinarea exactă a unui fapt, a participanţilor şi a circumstanţelor semnificative). Ea poate totuşi rămâne ca o garanţie de seriozitate a unei orientări jurnalistice care preferă discuţia generală – chiar cu riscul unei aparenţe plictisitoare – senzaţionalului şi dorinţei de a şoca şi a de provoca.
Titlurile verbale s-au impus tot mai mult în anii care au urmat lui 1990, dezvoltându-şi chiar un model narativ. În titlurile – din presa de scandal – pe care Charaudeau 1983 le-a folosit pentru o analiză semiotică a genului discursiv „Informaţie “ , bazat pe un „contract de autenticitate “ , dominante erau construcţia activă, cu verbul la prezent, micro-structura narativă şi cuprinderea în enunţ a relaţiei cauză – efect. De fapt, între titlul ca semn convenţional şi titlul ca rezumat informativ există o mare varietate de strategii textuale; ele se exersează, probabil, prin forţa împrejurărilor, din nevoia de a menţine viu interesul cititorilor şi după scăderea forţei de şoc a evenimentelor.
Titlul narativ

Tiparul titlului narativ, folosit intens în presa românească din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, cuprinde, într-o propoziţie sau într-o frază scurtă, rezumatul unei poveşti simple, cu personajele sale principale.