Un limbaj tehnic care a devenit mai cunoscut doar după 1989, prin publicarea unor documente secrete, este cel „securistic“ – al poliţiei politice din timpul regimului comunist [1] . A-l considera un limbaj de sine stătător ar fi desigur o exagerare, multe dintre elementele sale lexicale regăsindu-se în domeniul militar, în cel administrativ sau politic, de stilurile cărora îl apropie şi caracterul rigid sau tendinţa eufemistică.
De fapt, limbajul securistic poate fi analizat ca una dintre variantele în care se realizează limbajul poliţienesc în genere. Unele dintre formele acestuia sunt mai cunoscute publicului larg (dacă nu prin contactele directe cu instituţia, măcar prin relatările din mass-media). Limbajul poliţienesc e impregnat de terminologie juridico-administrativă şi se caracterizează prin conservatorism şi rigiditate. A păstrat de altfel, şi după 1989, unele trăsături ale „limbii de lemn“.
Dată fiind individualitatea sa pronunţată şi importanţa practică între discursurile din spaţiul public, limbajul juridic (ca entitate aparte sau ca termen mai teoretic într-o clasă a limbajului „juridic-administrativ“) a fost studiat mai sistematic şi mai în detaliu decât alte variante stilistice ale limbii române [2] . Aproape neinfluenţat de schimbările politice şi de modele lingvistice, discursul juridic oferă paradigma poziţiei oficiale şi autoritare. Va fi urmărit, totuşi, un singur aspect al utilizării sale: stângăcia organizării discursive, producătoare de ambiguităţi sau de tautologii neintenţionate.

Limbajul Securităţii: stilistica raportului

Efectul rizibil al multor texte securistice (posibil doar prin distanţare în timp) derivă din maniera în care limbajul lor vădeşte o perspectivă diferită de cea din care descriem în mod obişnuit, în postură „civilă“, realitatea. Rapoartele exprimă obsesiv acţiunile poliţieneşti în termeni „productivi“, normalizând urmărirea, spionajul, zvonurile, intimidarea, asimilându-le cu munca, cu lucrul: „muncă informaţională“,„ muncă de filaj“, „sunt lucraţi prin dosare de urmărire numiţii... “; „cei doi ofiţeri... care realizează lucrarea“ (CAS, p. 31; e vorba de fapt de o spargere de imobil, de o „pătrundere în obiectiv după orele 23“, cu chei false); „plan de măsuri“, „obiective prioritare“. Pe de altă parte, chiar mişcările celui urmărit („activitatea obiectivului“) sunt prezentate într-un stil neobişnuit, în care gesturile cele mai banale sunt înregistrate cu minuţiozitate, ca purtătoare ale unei semnificaţii ascunse: „a mers grăbit pe diferite străzi“; „în tramvai părea foarte îngândurat, fără să scoată bilet“; „a efectuat o convorbire telefonică“; „a ieşit de acasă cu aceeaşi servietă (însă fiind în talie)“ (CAS, p. 30) etc. De fapt, chiar dacă din punct de vedere istoric interesul unor asemenea texte e limitat (prin caracterul lor marginal sau parţial), o abordare stilistică are de câştigat din cercetarea lor.
Multe dintre notele informative, rapoartele şi extrasele din dosare securistice care s-au publicat în anii '90 surprind în primul rînd prin nu puţine dovezi de agramatism şi platitudine. E important să observi (desigur: în absenţa altor documente, mai importante, capabile poate să schimbe această părere) că o forţă poate lovi, fizic, poate manipula prin zvonuri şi acţiuni mai mult sau mai puţin rudimentare, dar nu prea are mijloacele de a controla, ubicuu, jocul gândirii [3] .
E evident şi ciudat, în acelaşi timp, că textele de acest tip nu sunt fundamental informative şi obiective, nu sunt deci interesate în a oferi cu cât mai mare exactitate un adevăr care să slujească ulterior scopurilor propagandei, ci sunt influenţate de la început de propagandă, conţinând o informaţie deja filtrată. Astfel, persoanele care constituie obiectul cercetării sunt numite elemente („circa 7500 elemente, unele din ele deosebit de virulente“, Timişoara 147, 1990, 3), elemente periculoase, turbulenţi, indivizi şi individe. O improprietate stridentă şi straniu metaforică e extinderea verbului a destrăma în construcţie cu complementul direct: de la grup se trece la fiecare persoană în parte: „să intre cu toate forţele pentru a-i destrăma şi a-i reţine pe cei care umblă prin oraş“; „persoanele din grupul de mai sus au fost destrămate “ (id. 146, 1990, 3). Informările asupra unor acţiuni şi persoane precizate precum şi cele „în vederea cunoaşterii stărilor de spirit “ deviază constant de la real prin interpretarea forţat ameliorativă, optimistă, pe care o dau, chiar din primul moment, datelor prezentate. Nemulţumirile apar ca excepţii motivate de biografia vorbitorului, procentele exprimă neapărat un anumit progres faţă de anul trecut. Dacă nu pot fi interpretate favorabil procentele, intervin observaţiile mai subtile: „Referitor la intensitatea participării religioase prilejuite de manifestările organizate de Paşti apreciem că, deşi numărul tinerilor a fost mare, nivelul activ şi prezenţa efectivă au fost reduse (Contrapunct 15, 1990, 10).
Stilul indirect al raportului oficial alunecă, printr-un fenomen caracteristic exprimării orale şi populare, în stil direct legat, [4] marcând prin lipsa de rigoare a construcţiei o participare afectivă şi ne(mai)controlată: „Tov. Matei îi atrage atenţia inspectorului şef că nu se acţionează cu toată fermitatea, şi îi lăsăm pe huligani să ne înjure, să ne lovească şi noi stăm şi ne uităm la ei “ (Timişoara, 146, 1990, 3). Raţionamentul pe care se construieşte firul discursului e adesea greu de urmărit:

„O individă a luat steagul R.S.R. şi s-a urcat cu el pe pervazul ferestrei fluturându-l în timp ce gloata o aplauda şi striga «Libertate» – referindu-se la statuia din S.U.A. (care a înţeles aşa ceva). Având în vedere că individa şi o parte din gloată au înţeles din mimica ei că trecea drept o Ioana D’Arc sau statuia Libertăţii, considerăm că este studentă“ (Timişoara 141, 1990, 3).

Perspicacitatea are, cum se vede, o bază culturală. Fragmentul, cu articulaţii echivoce şi construcţii imposibile („individa “ a înţeles, din propria ei mimică, drept ce trecea, „gloata “ a înţeles că ea trecea – pentru cine? – drept Ioana D’Arc sau statuia Liberăţii ş.a.m.d.) frizează absurdul, accentuat de dogmatismul certitudinilor lui.
Materialul este util şi pentru studiul tipologiei textuale, naraţiunea şi descrierea manifestându-se aici în forme pure şi specifice. În micro-naraţiuni (adesea, povestiri despre dialoguri, cu transcriere în stil indirect) e de urmărit modul de rezumare şi selecţia informaţiei. Relatarea unei convorbiri telefonice, o unitate textuală autonomă, nu seamănă deloc cu ceea ce ar face din ea un romancier: „L anunţă interlocutoarea că a ajuns acasă, Ea îi spune că mai are două ore şi apoi pleacă acasă. L îi spune că o iubeşte şi vor mai vorbi când va ajunge acasă “ (StrS 35, 1990, 3).