Horoscopul, reapărut în spaţiul public românesc după decembrie 1989, a devenit o specie publicistică: o rubrică aproape obligatorie în cele mai diferite tipuri de ziare şi reviste, ca şi în programele diverselor canale de televiziune[6] . Dezvoltându-se rapid, în primul rând prin traducere, tipul de text e interesant prin structura sa schematizată, prin constrângerile pe care i le impune situaţia de comunicare – dar şi prin ceea ce spune, dincolo de aceste constrângeri, despre o anumită societate într-un moment al evoluţiei ei.
Textul e produsul unei voci impersonale – o instanţă abstractă şi, tocmai de aceea, autoritară (a cărei seriozitate e semnalată şi stilistic) – neidentificată, de cele mai multe ori, prin nici o semnătură. Proliferarea horoscoapelor nu pare să instituie şi rolul social al astrologului; intruziunile persoanei I în text sunt extrem de rare (eventual sunt depersonalizate prin folosirea pluralului: „v-am sugera deci... “). Mai e loc, uneori, pentru o atitudine gnomică – de banală judecată morală asupra vieţii în genere şi a situaţiei prezente în special: „Chiar dacă trăim într-o lume în care afacerile ocupă primul loc, în detrimentul sentimentului, nu trebuie să vă fie teamă să vă revărsaţi afecţiunea... “ (RL 1334, 1993). În mod destul de ciudat, tocmai „limbajul de specialitate“ e rar în horoscoapele româneşti contemporane: „influxul astral“, „curbele astrale“, „tranzitul retrograd al planetei Mercur“, „opoziţia lui Jupiter“ etc. nu par a fi considerate dovezi obligatorii ale competenţei în domeniu sau argumente de autoritate. De fapt, nici măcar norocul şi ghinionul nu sunt foarte prezente în text: e drept, sunt anunţate „zile fericite“, „bucurii“, „succese“, „veşti“, „drumuri“, „câştiguri“; mai rar, „probleme“, „neînţelegeri“, „accidente“; sfera pozitivă şi cea negativă sunt însă de obicei tratate în termeni psihologici: „optimism“, „echilibru“, „protejarea sistemului nervos“; „sociabilitate“ – sau „stări depresive“, „nelinişti“, „angoasă“‚ „susceptibilitate“...
„Diagnosticul “şi „prevestirea “au particularitatea de a se adresa unui cititor/ascultător colectiv, unei întregi categorii (a celor născuţi într-o zodie anume), simulând însă relaţia directă cu fiecare individ în parte. Valabilitatea mai largă se asociază astfel cu o adresare individualizată, către cel care citeşte aici şi acum textul şi îl percepe, în mod ideal, ca fiindu-i adresat lui însuşi. Din această situaţie specială de comunicare apar fenomene interesante în plan textual. Unele sunt general valabile, deci prea puţin relevante în raport cu o limbă dată; selectarea sferelor semantice, a inventarului limitat de acţiuni şi stări (suficient de abstracte şi de vagi pentru a acoperi situaţii concrete foarte diferite) depinde mult de modelele psihologice şi sociologice ale momentului. Nu ar fi deloc lipsită de interes o analiză tematică din care să apară modelul de existenţă socială pe care îl presupun aceste texte – cu mai mult sau mai puţin impact la cititori, cu mai mare sau mai mică adecvare la modelele care funcţionează efectiv la un moment dat. S-ar observa astfel că ponderea relativă a respectivelor acţiuni e influenţată deopotrivă de textele-sursă, de psihologia generală a unor situaţii-tip, de personalitatea redactorului (a autorului) şi de racordarea, mai mult sau mai puţin izbutită, la real. E în orice caz simptomatic raportul proporţional între acţiunile din diferite sfere: „viaţă de familie “, „raporturi erotice “, „activitate profesională “(afaceri, decizii, contracte, conflicte...), „timp liber “etc. Întrebarea ar fi în ce măsură proiectul cititorului ideal al acestor texte, aşa cum rezultă el din acţiunile care i se atribuie – ieşiri în societate, reuniuni, diverse preocupări intelectuale („Este o zi prielnică pentru a negocia şi a scrie “; „activitatea cerebrală se menţine la cote ridicate “, „Este momentul să ieşiţi din turnul dvs. de fildeş “, „interesul pentru artă va creşte în această perioadă “, în TL 377 şi 410, 1991) – se suprapune peste cel al cititorului lor real.
De fapt, marea problemă a horoscopului e tocmai dificultatea de a se adresa simultan unor categorii foarte diverse – iar soluţiile sunt doar în parte satisfăcătoare: enunţuri foarte generale, valabile pentru copii şi bătrâni, bărbaţi şi femei – sau text discontinuu, sincopat, în care fiecare frază îşi selectează alt destinatar. Lucrurile sunt mai simple acolo unde au apărut deja rubrici specializate: „Horoscopul îndrăgostiţilor“‚ „Business horoscop“ etc. Cuprinderea într-un plural real („chiar şi dv., celor mai meticuloşi şi riguroşi dintre oameni, vi se întâmplă... “, EM 15, 1993) pare o eroare de strategie, căci, indiferent de condiţiile reale ale comunicării, trebuie să se păstreze iluzia unui mesaj individualizat, aproape confidenţial. De aceea e probabil mai rară şi formularea previziunilor la persoana a III-a; ea apare mai mult din nevoia de a izola o subcategorie a cititorilor („Celibatarii vor fi subjugaţi de incertitudini financiare în intervalul 9-13“, ExM 7, 1994, 18).
Interesează şi modul în care aceste structuri de comunicare utilizează codul politeţii. Complexitatea şi gradarea sistemului de adresare din limba română pune probleme serioase traducerii, adaptării sau chiar creării unui discurs de acest gen; se preferă în cele mai multe cazuri adresarea reverenţioasă, cu persoana a II-a plural şi pronumele de politeţe: „Vă aflaţi într-o perioadă dificilă...“ ; „bucuraţi-vă de liniştea căminului dvs.“; „ambiţiile dvs. par să crească“. Absolut şocantă pentru norma stilistică a limbii române este asocierea – rezultată, în mod cert, dintr-o traducere inconsecventă – acestor forme reverenţioase cu cele directe, la persoana a II-a singular şi cu vocativul articulat ai familiarităţii: „Vă place sportul (...). Berbecule, noile cluburi de gimnastică sunt făcute pentru tine: toate facilităţile de acces şi diversitatea acestor sporturi, nataţie, culturism, squash, nu pot decât să te satisfacă“ [7] (EM 12, 1991, 14).
Stângăcia traducerii se lasă simţită, desigur, nu numai în adecvarea la sistemul formelor de adresare; ea e omniprezentă: „Lăsaţi-mă să vă prezint acest program...“; „aceasta poate să vă facă mai avizat...“; „gustul dvs. de competiţie.. “; „competiţia vă motivează“; „bunele dvs. hotărâri“, „buna dvs. formă“ etc. (din mai multe episoade ale aceleiaşi rubrici); „mancaţi aparenţele“, EM, 24, 1993; „esenţial sprijin aveţi“ (Capital, 49, 1993, 27) etc. Asocierea sfatului general cu detaliul particular şi a stilului politicos, elevat, cu un raport de familiaritate produce un efect stilistic neobişnuit, de artificialitate a limbajului şi a situaţiei: „Nu uitaţi eternele recomandări ale mamei dvs.: trăiască peştele şi carnea slabă“.