Faţă de aceste inovaţii, multe din contradicţiile interioare ale metaforelor din limba de lemn par de-a dreptul banale. Acelora le era, de altfel, specifică mai puţin incompatibilitatea strict textuală, cât cea dintre text şi referent. Şi această direcţie are totuşi continuatori; nu numai insistenţa alegorică e ridicolă în textul „COMSUIN Ulmeni înaintează (...) cu toate pânzele sus. Umflate de vântul binefăcător al iniţiativelor şi măsurilor înţelepte“ (Dimineaţa 162, 1991, 3), ci şi contrastul cu referentul: corabia care înaintează cu atât avânt e o fermă de creştere a porcilor.

Alegorii

O metaforă jurnalistică nu rămâne aproape niciodată singură; în căutare de performanţe stilistice, autorii construiesc metafore şi comparaţii în lanţ; cum acestea sunt, prin natura scrisului publicistic, clişeizate, rezultatul – scenariul alegoric – este de obicei unul involuntar comic. În alegoria jurnalistică e caracteristică grija autorului de a decoda cât mai explicit echivalările metaforice: textul se întrerupe, de multe ori, pentru a face loc explicaţiilor, „traducerii“: „Copilul (puterea actuală) şi-a făcut gestaţia în pântecele mamei sale (Televiziunea). TVR-ul este doar cea care a născut imaginea Sfântului Gheorghe (Ion Iliescu), salvator care l-a ucis pe dragon (Ceauşescu) şi a scăpat poporul român“ (Cotidianul 104, 1992, 1); „CNA-ul a crescut precum Făt-Frumos... Buzduganul său, care în limbaj democratic se numeşte vot secret, s-a năpustit asupra unui balaur din teritoriu – radioteleviziunea locală“ (id., 258, 1992, 2).
Discursul jurnalistic utilizează destul de mult figurile semantice – în primul rând metafora şi metonimia – cu rol ornant sau explicativ. Nu e însă vorba, de obicei, de inovaţii extreme, de asocieri surprinzătoare, cu funcţie estetică; figurile publicistice corespund mai curând cadrelor conceptuale generale, analogiilor şi asociaţiilor din viaţa cotidiană şi din limbajul curent. Ele sunt deja uzuale, banalizate – sau devin astfel în interiorul stilului gazetăresc. Clişeele provenite din metafore şi metonimii sunt adesea iritante prin recurenţă, dar au avantajul accesibilităţii, al maximei comodităţi, manifestate deopotrivă în producerea şi în receptarea textului. Există însă şi o tendinţă de preţiozitate şi de ostentare a efectului stilistic, care acumulează figuri semantice, ajungând să producă efecte de comic involuntar.

Metafore publicistice

Abuzul metaforic a fost favorizat de limba de lemn a regimului politic totalitar, în ciuda aparentei incompatibilităţi între rigiditatea formulelor fixe, a clişeelor de limbă şi de gândire şi îndrăzneala transferurilor de nume, a asocierilor semantice inovatoare. Metafora funcţiona, în discursul oficial şi public, fie ca stereotip cu rol pur ornant, fie ca formă compensatorie, de aparentă regăsire a libertăţii şi a valorilor individuale. Spaţiul în care era permis jocul cu cuvintele şi cu sensurile în stilul publicistic (reportaje, tablete, eseuri) a fost limitat, controlat şi ferit de orice contact cu realul. S-a consolidat astfel un model al performanţei discursive bazat, în cel mai bun caz, pe ingeniozitate stilistică: mult slăbit, el a persistat totuşi şi după 1989. Câteva dintre manifestările sale indică mai ales incapacitatea autorilor de a-şi domina discursul, de a-l construi ca pe un întreg coerent: părţile scapă de sub control, constituindu-se cel mai adesea într-o suită divergentă şi chiar contradictorie de metafore. Cuvintele, folosite doar pentru sensul lor figurat, pentru semnificaţia lor schematică, abstractă, se răzbună actualizându-şi sensul prim, denotativ, concret.
Când cineva afirmă, în paginile unui ziar, că „eşichierul şi aşa destul de contorsionat al Europei centrale şi de răsărit riscă să se complice şi mai mult“ (Dimineaţa, 162, 1991, 1), metafora eşichier e incompatibilă chiar cu verbul a se complica, cu atât mai mult cu adjectivul contorsionat, pentru că dincolo de sensul derivat, de „domeniu al unei competiţii care cere manevre abile; dispunere de forţe; situaţie (politică, diplomatică etc.)“, sensul primar, denotativ al cuvântului – de „tablă de şah“ – e încă viu în memoria vorbitorilor. O tablă de şah contorsionată e o imagine suprarealistă; enunţul e de altfel minat şi de inabilitatea gradării: când ceva este deja contorsionat, „complicarea“ nu mai e foarte ameninţătoare.
Într-un inventar al obiectelor imposibile, eşichierului contorsionat i se poate adăuga şanţul percutant din citatul „Şanţul experienţelor aspre şi amare, mult prea adânc, ne-a percutat zilnic somnolenţa“ (Dreptatea 192, 1990, 1). Imaginile se contrazic reciproc, la destul de mică distanţă: un tipar asemănător produce, evident în mod involuntar, animale fantastice dintr-un bestiar inedit: „Cinic, vechii rechini ai dezastrului românesc întind din nou braţele tentaculare, paralizând tot ce ating“ (Dreptatea 192, 1990, 1). Sensul figurat depreciativ, injurios, al denumirilor de specii animale se combină, într-o retorică rudimentară, fără a ţine seama de imaginea simbolurilor concrete; rapacitatea şi extinderea reţelei de acţiune malefică sunt noţiuni perfect compatibile; rechinul cu braţe de caracatiţă e însă în mod fundamental comic. Ca şi mecanismul cu atribute umane dar şi paşnic animale născut de emfaza exprimării pretenţioase, voit pitoreşti: „simţindu-ne decuplaţi de un sadic tablou de comandă, care ne rumega conştiinţa „ (GD 9, 1990, 4).
Enunţurile din exemplele de mai sus, oricât de ridicole, păstrează măcar şansa descifrării; la altele, metaforele divergente sunt şi mai incontrolabile, astfel încât decodarea devine aproape imposibilă în absenţa unui context mai larg: „Un Guvern, pradă iluzoriului, nu face decât să-şi pardosească cu praf topoganul[1] pe care, la urma urmelor, va intra în Europa“ (Timişoara 128, 1990, 1). În încercarea de a înţelege global textul de mai sus se pot invoca o aluzie la expresia „a arunca praf în ochi“ şi ideea alunecării (rapide?) într-o direcţie obligatorie, determinată; sunt mai greu de explicat rolul prafului (îngreunează ori uşurează „deplasarea“?) şi, mai ales, logica utilizării sistemului de orientare spaţială, fatalmente valorizat simbolic: suntem aşadar undeva sus şi coborâm, pe tobogan, jos în Europa? din iluzoriu se alunecă direct în Europa? ş.a.m.d.[2] Plictisitoarea despicare a firului în patru nu duce la nimic; confirmă, doar, o intuiţie iniţială asupra inadecvării metaforice a enunţului. În afară de vagi urme de sens, de un puternic fior patriotic şi de recunoaşterea amestecului de nonconformism şi de clişee, cu greu s-ar mai obţine ceva de la un enunţ ca „înălţarea pe vârfurile picioarelor a fost de fapt strigătul universal al geniului românesc“ (Strada 10, 1990, 5). S-ar părea că ideea de a folosi metaforele cu rigoare şi coerenţă contrazice convingerile estetice ale multor conternporani.