Unul dintre marii clasici ai literaturii române, Ioan Slavici a scris basme, nuvele, romane, piese de teatru, memorii şi a editat mai multe ziare şi reviste. Operele sale în general, abordează teme din lumea satului, fie că sunt constituite pe o idilă, fie pe un puternic fundament etic.
Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, şi un conflict care implică un număr redus de personaje. Dimensiunile nuvelei se situează între schiţă şi roman.
Această nuvelă este construită pe ideea că viaţa merită să fie trăită prin plăceri fireşti pe care le oferă, fiind totodată şi o ilustrare a ideii că „omul sfinţeşte locul”.
Titlul este constituit din substantivul „popa”, nume de profesie şi substantivul propriu „Tanda”, poreclă dată preotului Trandafiri de sătenii din Sărăceni.
Modul de expunere predominant, ca în orice operă epică, este naraţiunea, iar relatarea faptelor se face la persoana a III-a şi, în general, în mod obiectiv, perspectiva naratorului asupra faptelor şi a personajelor nefiind marcată afectiv decât rareori, când punctul lui de vedere coincide cu al personajului: ,,Dar ţină-l Dumnezeu! – e numai vorbă! – tot bun om rămâne părintele Trandafir!”.
Fiind o nuvelă, acţiunea operei literare Popa Tanda este mai complicată, mai amplă decât a schiţei, dar se desfăşoară pe un singur plan narativ, iar întâmplările relatate se constituie în momente ale subiectului.
Astfel, în expoziţie, autorul înfăţişează direct câteva însuşiri ale personajului principal, imaginea dezolantă a satului Sărăceni, ca apoi intriga să prezinte hotărârea preotului de a-i asculta pe enoriaşi, făcându-i oameni harnici. De aici decurg toate celelalte întâmplări – încercările părintelui Trandafir de a-i schimba cu ajutorul predicii, al sfatului, al batjocurii sau al ocării, implicarea lui în refacerea propriei gospodării şi în cultivarea pământului – care constituie desfăşurarea acţiunii. Acesta atinge punctul culminant în momentul în care preotul reuşeşte să-i antreneze la muncă pe o parte din săteni.