În luna mai a anului 1961, Jobn F. Kennedy, preşedintele SUA, şi-a angajat ţara să facă posibilă aterizarea unui om pe Lună înainte de sfârşitul deceniului. Acest plan ambiţios a fost într-adevăr realizat în data de 20 iulie 1969.
În momentul în care preşedintele Kennedy a stabilit acest ţel, el părea imposibil de atins. Era spaţială se afla încă la început – Iuri Gagarin din URSS efectuase primul zbor în spaţiu cu doar o lună în urmă, iar agenţia spaţială a Statelor Unite, NASA (Naţional Aeronautics and Spase Administration, Organizaţia Guvernamentală pentru Cercetări Spaţiale), trimisese recent în spaţiu un american, pe astronautul Alan Shepard. Dar a fi primul pe Lună era o chestiune de mândrie naţională. Uniunea Sovietică întrecuse America cu prima lansare a unui satelit şi primul om în spaţiu şi, în perioada cea mai sumbră a Războiului Rece, Kennedy voia să cucerească Luna pentru America. Decizia sa a declanşat o dezvoltare masivă a programului spaţial al SUA. De fapt, multe invenţii tehnologice s-au născut în urma cercetărilor ţi dezvoltărilor din perioada „Ppoiectului Apollo”. Multe dintre acestea au contribuit la modelarea lumii moderne.
Fireşte, Luna a fost o ţintă evidentă pentru sonde spaţiale fără echipaj încă de la începutul erei spaţiale, cînd Uniunea Sovietică a lansat Sputnik 1 în octombrie 1957. prima navă spaţială care a ajuns cu adevărat pe Lună a fost nava Luna 2 a URSS, care a trimis la sol primele fotografii înainte de a se strivi de suprafaţa Lunii în 1959. în acelaşi an, Luna 3 a zburat prin spatele Lunii şi a trimis la sol primele fotografii ale feţei învizibile a acestui corp ceresc. URSS conducea evident în cursa spaţială, dar, odată cu impulsul dat de Kennedy, SUA a reuşit curînd să o ajungă din urmă.
În anul 1962, Ranger IV a devenit prima sondă americană care a atins Luna, dar oamenii de ştiinţă au fost dezamăgiţi de faptul că ea nu a trimis la sol imaginile televizate aşteptate. Totuşi, în anii 1964-65, sondele americane Ranger VII, VIII şi IX au furnizat oamenilor de ştiinţă peste 17.000 de imagini, inclusiv primele prim-planuri ale suprafeţei selenare.Apoi, în anul 1966 , URSS a avut unnou succes notabil cînd Luna 9 a devenit prima sondă care a făcut o aterizare neproblematică pe Lună. O aterizare pe Lună era un ţel politic la fel de important şi pentru Uniunea Sovietică şi, în timp ce America îşi dezvolta programul spaţial ţn public, URSS lucra la fel de harnică în secret. Toate aceste; sonde erau concepute pentru a aduna informaţii înainte de aterizări cu echipaj pe Lună. După sondele Ranger, NASA a trimis sondele Surveyor, care au efectuat aterizări neproblematice şi au analizat rocile selenare. Au mai fost folosişi şi sateliţi Lunar Orbiters – prevăzuţi cu camere speciale de înaltă rezoluţie care topografiau peste 95 la sută din suprafaţa Lunii şi detectau posibilele suprafeţe de aterizare.
Misiunile selenare cu echipaj necesitau de asemenea şi salturi mari în tehnologia zborurilor spaţiale cu echipaj. Primii astronauţi din anul 1961 aveau doar puţin control asupra navei, care urma traectorii simple, neefectuând nici măcar o simplă rotaţie completă. O dată cu trecerea timpului, programul sovietic Vostoc şi misiunile Mercury ale NASA au devenit din ce în ce mai ambiţioase. Apoi NASA a trecut la o serie de lansări de nave cu două persaoane, misiunule Gemini, cumperioade din ce în ce mai lungi petrecute pe orbită, şi tot mai mult control asupra navei deţinut de astronauţi de la bordul său – misiunile selenare Apollo necesitau un echipaj de trei persoane, care să petreacă peste trei săptămâni în spaţiu si să opereze schimbări de traseu în momentele calculate cu exactitate. Datopită faptului că modulele spaţiale erau mici, totul trebuia să fie miniaturizat, inclusiv calculatoarele sofistificate care, până în acea vreme, fuseseră aparate uriaşe de mărimea unei camere.
O misiune cu echipaj pe Lună necesită de asemenea rachete mult mai puternice decât cele construite vreodată înainte – pentru lansarea unei capsule Gemini pe o orbită joasă, la cîteva sute de kilometri deasupra Pămîntului, şi încă în zona de acţiune a forţei gravitaţionale, necesita mult mai puţină energie decât trimiterea unui vehicul Apollo la peste 300.000 km pînă la Lună. NASA a modificat designul şi scara vehiculului său de lansare eficient, Saturn I, creând marele Saturn V.
După ani întregi de dezvoltare, programul Apollo a fost în final pregătit sâ fie demarat la începutul anului 1967, odată cu lansarea lui ApolloI pe un vehicul de lansare modificat Saturnmarat la începutul anului 1967, odată cu lansarea lui Apollo I pe un vehicul de lansare modificat Saturn IB (Saturn V se află încă in stadiu de dezvoltare). Totuşi acesta a fost momentul în care a avul loc dezastrul. În timpul unei simulări de lansare de rutină, a izbucnit un foc în modulul de comandă Apollo, răspândindu-se rapid în atmosfera de oxigen pur. Etanşaţi în modul în condiţii de lansare, cei trei astronauţi aflaţi la bord – Gus Grissom, Ed White şi Roger Chaffee – nu au avut nici o şansă şi au murit asfixiaţi. Anceta care a urmat şi modificările extensive ale construcţiei modulului Apollo însuşi au amânat programul cu mai mult de un an. URSS preluase conducerea în cursa pentru Lună, dar şi programul lor a sfîrşit într-un dezastru în luna aprilie a anului 1967. Omisiune plenificată ce implica cuplarea pe orbită a două nave spaţiale s-s înceiat cu un dezastru şi cu moartea cosmonautului Vladimir Komarov. El a murit când modulul său Soyuz I a reîntrat în atmosferă.