Pe când Macedonski îsi publica al doilea volum de versuri (Poezii), având constiinta geniului sãu precum si sentimentul nerecunoasterii adevãratei sale valori de cãtre contemporani, Eminescu exista deja ca personalitate artisticã prin realitatea operei sale exceptionale, consacrate si prin mitul care se crease în jurul personalitãtii poetului national.
Dominat de spiritul eminescian, de forta seminalã a acestui model, Macedonski, creator al Noptii de decemvrie si al Rondelurilor, nu poate fi pus în afara acestei dominante poetice. Deosebit temperamental de genialul sãu rival, el a avut totusi multe asemãnãri cu Eminescu, dintre cele mai evidente fiind afinitãtile sale cu modernismul. Desi a respins constant eminescianismul, coloanele edificiului sãu poetic rãmân marii romantici precum Byron, Musset, Hugo. Prezenta vie a creatiei eminesciene a influentat perfectiunea formalã a versurilor macedonskiene precum si temele din ciclul Noptile, replicã în stil macedonskian la Scrisorile lui Eminescu.
Tabloul poeziei sociale a lui Macedonski e bogat colorat. Poeziile lui, mai ales cele din prima parte a activitãtii literare, grupeazã ideile, afectele si reactiile poetului într-o dualitate complementarã alcãtuitã din mizantropie si avânt, din scepticism si entuziasm, din neâncredere, revoltã sau dispret fatã de oameni si iubire pateticã fatã de formele nealterate ale naturii, pentru viatã în expresiile ei elementare.
Îndeosebi în ciclul Noptilor, cu unele ecouri din Noptile poetului francez Alfred de Musset, Macedonski surprinde tablouri vii ale mizeriei, suferintei si nedreptãtii, proprii societãtii în care zeitate supremã este:
Câstigul ce se-naltã pe-acelasi piedestal
Moral întotdeauna si vecinic imoral
Câstigul ce-n picioare cãlcând virtute, lege
Trufas înainteazã pe tronul sãu de rege
Dealtfel, Noptile macedonskiene sunt suitã de puternice replici critice îndreptate împotriva a tot ce este nedrept, meschin si josnic în lume. Viziunea poetului este extrem de cuprinzãtoare.
În Noaptea de noiembrie, una dintre cele mai frumoase "nopti" ale poetului, în care Macedonski îsi descrie propria înmormântare, defileazã, ca într-un mars grotesc, viciile si degradarea moralã a societãtii. Totul se ordoneazã într-un tablou realizat cu o viguroasã culoare, în care se amestecã tragicul cu umanul. În Noaptea de februarie, poetul surprinde, în viziunea macabrã a casei de perditie, atât disolutia inevitabilã în lumea capitalistã a celui mai pur sentiment, iubirea, cât si degradarea dureroasã a femeii, ca imagine a puritãtii si nobletei morale. În Noaptea de ianuarie, Macedonski desemneazã si condamnã, ca Eminescu în Scrisoarea III mercantilismul si demagogia guvernatorilor:
Grasi pedanti, burdufi de carte si de-nvãtãturi goi
Bogãtasi ce cu piciorul dati la inimi în gunoi,
Parveniti fãrã rusine, mizerabili ce la cârmã
Faceti salturi de paiate pe frânghie sau pe sârmã
N-am cu voi nici un amestec, cãci în lume de-ati trãit
Este-o satirã întreagã faptul cã v-ati zãmislit.
Relatia geniului cu societatea e si subiectul Scrisorilor, Scrisoarea III dezvoltã imaginea geniului militar, întruchipat de Mircea cel Bãtrân. Acesta e nu numai înzestrat cu talent de conducãtor, dar e mai ales un model de contopire a individualitãtii sale, cu dorintele ei, cu aspiratia de libertate si nãzuinta de neatârnare a poporului român. Conducãtorul, poporul si natura, însufletiti de sentimentul patriotic al apartenentei la pãmântul si neamul daco-romanilor vor constitui un zid insurmontabil în calea cotropitorilor.
Scrisoarea IV înfãtiseazã geniul în ipostaza de îndrãgostit ce vede în femeia iubitã un ideal, un mijloc de accedere în zona inefabilului. Dar în mijlocul unui univers ce stã sub semnul curgerii eterne , un univers în care nimic nu dureazã, ci se transformã (râul este Demiurg - curgerea e suveran eternã, desi undele sunt trecãtoare) îndrãgostitul se loveste în cãutarea pãtimasã a esentei fiintei iubite de conventiile sociale, de zdrobitoarea lipsã de intimitate pe care o conferã conditia de om în contact cu societatea:
Azi n-ai chip în toatã voia în privirea-I sã te pierzi
Cum îti vine, cum îti place pe copilã s-o dezmierzi […]
As! abia ti-ai întins mâna, sare ivãrul la usã,
E-un congres de rubedenie, vre-un unchi, vreo mãtusã…
Scrisoarea V e o satirã virulentã la adresa femeii ce nu se poate înãlta la nivelul aspiratiei poetului. Eminescu descrie atmosfera saloanelor moderne în care curtezana e centrul atentiei, ucigãtor de frumoasã si de superficialã; ea nu are profunzimi, vorbãria spumoasã si goalã a fantilor si a crailor de mahala pretuiesc în ochii ei mai mult decât linistea meditativã a unei fiinte pline de gânduri.
Macedonski creeazã poemul Imn la Satan, satanismul fiind pe atunci o temã la modã, cântatã si de poeti ca Byron, Lermontov, Baudelaire si accidental chiar si la Eminescu, în poeme precum Mortua est:
De e sens într-asta
E-ntors si ateu
Pe palida-ti frunte
Nu-I scris "Dumnezeu"
sau Înger si demon, unde iubita este vãzutã în ipostaza îngerului, iar el în ipostaza rebelului, demon insurgent instigând la nesupunere.
Totusi existã în credinta eminescianã un grup de poezii în care se simte vibratia poetului când trãieste sacralitatea. Oda Rugãciune se adreseazã Preasfintei Fecioare, în calitatea ei de Doamnã a Cerului (Crãiasã alegându-te), de Maicã Preacuratã (O, Maicã Preacuratã), de Reginã peste îngeri, de apãrãtoare:
Fii scut de întãrire
si zid de mântuire
sã înalte si sã ântuie neamul românesc: Înaltã-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie.
Sentimentul dominant e de adoratie ca formã elevatã a temei iubirii (Privirea-ti adoratã / Asuprã-ne coboarã), fiindcã adreseazã Preasfinta Fecioarã este ocrotitoarea poporului român, este Maica noastrã Preacuratã, prin care trebuie sã dobândim cea de-a doua nastere din Duh Sfânt (Îngenunchiem rugându-te).
Erotica la Macedonski nu este expresia unui sentiment suav melancolic, care se multumeste cu un surâs usor sau o delicatã strângere de mânã. Iubirea lui e, dimpotrivã, o dezlãntuire de forte elementare, care se manifestã brutal si la care se mai adaugã si satisfactia unui desãvârsit triumf. Iubirea e un act creator de viatã pe care poetul o soarbe cu o sete niciodatã potolitã, asa cum patima apare în poezii ca Stepa sau Faunul (volumul Excelsior).
Eminescu a dat cea mai purã întruchipare a sentimentului iubirii, desãvârsind ceea ce începuse Bolintineanu si Iancu Vãcãrescu, talentul precursor ce cânta dulce a iubirii primãvarã. Poetul e serios în iubire; ca si în naturã, pune în ea o zguduitoare si ereditarã încordare: Cãci te iubeam cu ochi pãgâni / Si plini de suferinti / Ce mi-i lãsarã din bãtrâni / Pãrintii din pãrinti.
Femeia, mijloc de accedere în absolut, în sfera idealã a iubirii, se asociazã la începutul creatiei lui Eminescu cu imaginea unor semidivinitãti (Valhaida, Ondina), si ele reprezentau o întruchipare directã, imediatã, a gândirii. Femeia înseamnã în prima etapã a creatiei eminesciene principiu component al armoniei cosmice, ea este eternul feminin care întâlneste eternitatea poeziei. Din acest nucleu se vor dezvolta douã ipostaze fundamentale ale eroticii eminesciene: angelitatea femeii, cultivatã îndeosebi în poezia din tinerete (Înger palid, Basmul ce l-as spune ei, Din noaptea) si o a doua ipostazã caracteristicã eroticii lui Eminescu e conceperea frumusetii feminine ca o imagine în lumea fundamentalã a frumusetii absolute, asociind iubirea cu poezia, cãci iubirea apare în Scrisoarea V sub forma visului apolinic al daimonului.
Portretul de tânãr demon e aproape obligatoriu pentru eroii eminescieni, eroinele sale au o statornicã înfãtisare angelicã, marcatã de o cvasiimobilitate ce îi conferã statut si aparentâ de tablou sau de statuie. Gestica eminescianã e stilizatã si ritualizatã. În idile, iubita rãsare, plutind, dintre trestii, cãzând lin pe pieptul iubitului. În Sãrmanul Dionis plutirea devine zbor cosmic, iar în Scrisoarea IV, Muresanu, Sarmis e o plutire legãnãtoare de ape.
Iubirea însãsi capãtã în erotica eminescianã multiple valente. În Înger si demon fiecare din termenii cuplului reprezintã negatia violentã a celuilalt:
Ea un înger ce se roagã - El un demon ce viseazã;
Ea o inimã de aur - El un suflet apostat…
Astfel, iubirea care-i lega devine sinonimã cu dorul iesirii de sine. În Luceafãrul diferenta dintre cei doi e de ordin antologic si dorul lui Hyperion ce cautã iubirea principesei muritoare devine sete de repaos, se confundã cu dorinta de intrare în haos, nefiintã, moarte: Îngerul sau demonul din poezia de tinerete, ca si Hyperion din Luceafãrul, par astfel a iubi, în imaginea celuilalt, propria lor moarte precizeazã Ioana Em. Petrescu.