În decursul istoriei, familia, întotdeauna, a îndeplinit un rol decisiv în educarea copilului. În funcţie de statusul social- economic al familiei, părinţii au demarcat principiile educaţiei familiale ţinând cont de obiceiurile, aşteptările, manierele păturii sociale din care au făcut parte. Şcoala, ca instituţie, de-a lungul secolelor s-a implicat în instruirea şi educarea tinerilor, dar rolul său, în plan general, a crescut doar în ultimele două secole. Din bibliografia aferentă putem constata că în perioada sus amintită nu se poate vorbi despre o strânsă colaborare şcoală-familie, fiecare factor şi-a desfăşurat activitatea pe baza principiilor sale fără influenţarea celeilalte părţi. Părintele şi-a achitat obligaţiile faţă de şcoală, iar instituţia de învăţământ şi-a desfăşurat activitatea zilnică de instruire şi educare urmând ca la sfârşitul anului şcolar, în prezenţa colectivului de părinţi, elevii să fie întrebaţi din cele învăţate în cursul anului şcolar. Elevii talentaţi la sfârşitul unui ciclu şcolar au fost orientaţi spre o formă de învăţământ superior, iar cei cu rezultate mai modeste şi-au terminat studiile mulţumindu-se cu cunoştinţe minime.
După al doilea război mondial, rolul şcolii a devenit tot mai important. Părinţilor li s-a impus obligaţia de a asigura frecventarea regulată de către copiii lor a cursurilor şcolare. Relaţia şcoală-familie s-a axat pe obligaţii părinteşti care au uşurat condiţiile bunului mers al activităţii şcolare.
În epoca dictaturii comuniste prestigiul şcolii a crescut foarte mult. Oamenii au văzut în şcoală o posibilitate de avansare în ierarhia socială.
În domeniul colaborării şcolii cu familia au intervenit schimbări esenţiale. Părinţii erau obligaţi să ţină legătura cu şcoala; să participe la şedinţele şi lectoratele cu părinţii. Diriginţii, la rândul lor, aveau obligaţia de a informa permanent familia despre rezultatele la învăţătură a copilului, comportamentul acestuia. Trebuia să efectueze vizite la domiciliul elevilor, să se informeze despre climatul social din care aceştia provin. Intenţia de a realiza o colaborare strânsă între familie şi şcoală a fost apreciabilă. Modul în care s-a realizat acest lucru lasă însă de dorit. În cele mai multe cazuri, totul s-a rezumat la o colaborare superficială şi formală.
În urma evenimentelor din anul 1989 au intervenit schimbări esenţiale în procesul instructiv-educativ. Şcoala şi cadrele didactice trebuie să se adapteze la noile cerinţe sociale şi să-şi revizuiască atitudinea faţă de părinţi şi elevi.
„Ştiinţele educaţiei şi, în special, managementul educaţional se află în faţa unor mari provocări, acele de a găsi metode şi procedee adecvate pentru a influenţa comportamentul adulţilor, dar mai ales al tinerilor, astfel încât aceştia să reuşească să se adapteze la regulile atât de complexe ale şcolii din ţările occidentale şi la noianul de transformări prin care va trece societatea românească în perioada următoare” (Florica Orţan: Managementul educaţional. – Editura Universităţii Oradea – 2004, pag. 128)
Parteneriatul şcoală-familie în zilele noastre primeşte noi valenţe. Scopul fundamental al acestei colaborări este integrarea deplină a şcolii în comunitate.
În lucrarea „ Management educaţional pentru directorii unităţilor de învăţământ” Mariana Dragomir precizează faptul că, în relaţia cu şcoala, părintele parcurge 7 paşi:
a) părinte care „învaţă” – părintele se informează asupra modului de conducere şi organizare a procesului instructiv educativ
b) părinte care „ajută” - părintele sprijină şcoala în realizarea unor activităţi extracurriculare
c) părintele ca suporter al imaginii pozitive despre şcoală – părintele înţelege importanţa şcolii în formarea copilului său şi are o atitudine pozitivă faţă de şcoală
d) părintele ca sursă de informaţie complementară - furnizează dirigintelui sau profesorilor informaţii despre comportamentul în familie a copilului, despre problemele de sănătate şi afective ale acestuia
e) părintele ca sursă educaţională:
- contribuie la educaţia civică, patriotică a propriului copil
- îl ajută şi îl sprijină în activitatea zilnică de acumularea unor cunoştinţe
f) părintele ca profesor – oferă cadre de referinţă pentru raportarea valorică a copiilor săi
g) părintele ca iniţiator al schimbărilor din şcoală:
- părintele are dreptul şi chiar obligaţia să solicite adaptarea şcolii la cerinţele societăţii actuale
- părintele poate să propună unele schimbări care să contribuie la dezvoltarea individuală sau colectivă a copilului
Pentru ca această „colaborare ideală” să se realizeze trebuie să existe voinţa colaborării şi factorii educaţionali implicaţi să se considere parteneri, în adevăratul sens al cuvântului.

Referatul Managementul colaborarii eficiente cu parintii - management pe care doriti sa-l downloadati nu este gratuit. Alegeti una din modalitatile de plata de mai sus pentru a primi codul pentru descarcarea referatului.

Va rugam sa introduceti o adresa de mail valida. Referatul cumparat va fi trimis si la adresa de mail pe care o veti spefica, descarcarea acestuia incepund in momentul in care dati click pe butonul 'descarca', dupa ce ati completat toate datele necesare.