Jean–Baptist–Pierre–Antoine de Monet de Lamarck s-a născut la 1 august 1744 la Bazentin-le-Petit, în Picardia, într-o familie nobilă din vechea aristocraţie, originară din sud-vestul Franţei.
J.-B.Lamarck a fost ultimul din cei 11 copii. La acea vreme, o persoană de origine nobilă nu putea alege decât între spadă şi sutană. Deoarece el nu dispunea de mijloace băneşti necesare pentru întreţinerea corespunzătoare în armată, a urmat mai întâi Colegiul iezuiţilor din Armiens. Între timp moare tatăl său şi tânărul Lamarck îşi informează mama că renunţă la cariera ecleziastică şi doreşte să devină militar.
La vârsta de 16 ani (1761) el participă la Războiul de şapte ani şi graţie eroismului, este promovat la gradul de ofiţer. În scurt timp Lamarck şi-a făcut o adevărată carieră în armată, dar din cauza unei boli cronice (considerată a fi scrofuloza) a fost obligat să demisioneze din armată şi să se întoarcă la Paris pentru a se trata.
Pentru a-şi câştiga existenţa, Lamarck a lucrat într-o bancă, iar mai apoi a urmat patru ani cursurile de medicină.
În acest timp studiază spontan flora din împrejurimile Parisului şi, sfătuit de J.J.Rousseau, se dedică acestui domeniu. În 1778 publică lucrarea “Flore française” (Flora franceză) în trei volume, devenită opera de referinţă pentru acea vreme.
Această lucrare l-a impresionat mult pe G.Buffon, care probabil şi contribuie la numirea lui Lamarck în postul de adjunct la clasa botanică a Academiei de Ştiinţe. Tot cu susţinerea lui G.Buffon face o călătorie în Europa (Olanda, Germania, Austria), iar în 1781 obţine un brevet de corespondent al Grădinii regelui.
Reîntors la Paris, Lamarck timp de zece ani lucrează asupra “Dicţionarului de botanică al Enciclopediei metodice”. Dar situaţia lui la Grădina regelui devine precară. După moartea lui Buffon, Lamarck este numit “gardian al ierbarelor”, post creat anume pentru el. Doar după transformarea Grădinii regelui în Muzeu de Istorie Naţională (1793), în urma revoluţiei franceze, la care a participat şi Lamarck, i se oferă un post demn de el. În 1794 Lamarck este numit profesor la o catedră de nevertebrate (catedra de zoologie, de insecte, de viermi, de animale microscopice). Astfel, cunoscutul botanist Lamarck devine în virtutea circumstanţelor zoolog.
Vasta sa cultură de naturalist şi colecţia de cochilii pe care o alcătuise mai demult i-au fost de folos la începutul carierii universitare. Această reorientare în domeniul de investigare a determinat apariţia în 1809 a celebrei sale lucrări “Philosophie zoologique” (“Filozofie zoologică”), în două volume, în care şi-a expus principalele idei transformiste şi a celor şapte volume de “L'histoire naturelle des animaux sans vertèbres” (“Istoria naturală a animalelor fără vertebre”), publicate între anii 1815 şi 1822.
Odată cu postul de profesor la Muzeul de Istorie Naţională, Lamarck şi-a găsit o modestă stabilitate materială. În tot cursul vieţii el a suferit din cauza lipsei de bani. Lamarck a fost căsătorit de trei ori şi a avut opt copii. Starea lui s-a complicat odată cu slăbirea progresivă a vederii.
J.-B. Lamarck s-a stins din viaţă la 18 decembrie 1829 şi a fost înmormântat la cimitirul Montparnasse.
J.-B. Lamarck poate fi considerat precursor al teoriei transformărilor lente ce au loc în mediul înconjurător. Contrar opiniilor lui G. Cuvier, care domina cu autoritate gândirea biologică a timpului (de menţionat, că până la sfârşitul vieţii sale G. Cuvier (1769-1832) a fost un adversar înflăcărat al lui Lamarck), el admite prezenţa unei continuităţi a vieţii animale în diferite epoci, fără extincţii bruşte şi fatale, fără creaţii succesive. J.-B.Lamarck atenţionează asupra corelaţiei dintre funcţie, organ şi mediu. El afirmă: “... pasărea de ţărm care nu înoată, dar trebuie să se apropie de apă pentru a-şi găsi aici pradă, e constrânsă să stea necurmat în nevoi. Această pasăre, care avea să evite ca trupul ei să se scufunde în apă, face toate eforturile ca să-şi întindă, să-şi lungească picioarele”.
J.-B.Lamarck admite autogenerarea vieţii şi susţine transformarea unor specii în altele printr-un progres constant de la simplu la compus (“teoria gradaţiei”).
El socotea ca punct de plecare al fiinţelor organizate o masă protoplasmatică primitivă omogenă, de consistenţă mucilaginoasă sau gelatinoasă. Toate organismele au o origine materială şi s-au format într-o anumită etapă în istoria Pământului.
În acelaşi timp, în explicarea originii şi a evoluţiei lumii vegetale şi animale Lamarck apelează la un Autor Sublim, al cărui rol funcţional se încheie odată cu crearea Naturii.
“Transformările geologice, ca şi perfecţionarea speciilor, apariţia de noi specii din altele mai simple”, modificările şi progresele din organizarea fiinţelor vii sub influenţa condiţiilor schimbătoare, nu mai sunt de competenţa vreunei raţiuni supreme şi nici a Sublimului Autor”.
După J.-B.Lamarck organele noi apar ca răspuns “la acţiunea mediului”, iar “dimensiunile lor sunt proporţionale cu folosirea sau nefolosirea lor”(?).
“La orice animal, care n-a depăşit peste termenul dezvoltării sale, suprasolicitarea unui organ oarecare, întăreşte puţin câte puţin acest organ, îl dezvoltă, îl măreşte şi îi dă o putere proporţională cu durata acestei utilizări; în timp ce lipsa de uz a unui organ, îl slăbeşte, îl deteriorează şi ajunge să-l facă să dispară”.
Anume după principiul “funcţia creează organul” J.-B.Lamarck explică lipsa ochilor la cârtiţă, gâtul lung la girafă etc., evident în mod simplist. Dar a greşit esenţial când a afirmat că “caracterele dobândite de organism se moştenesc”.
“Tot ce adaugă sau elimină natura în organizarea indivizilor prin influenţa mediului, unde rasa lor se găseşte expusă de mult timp, ea conservă aceste caractere prin ereditare noilor indivizi ce derivă, cu condiţia ca schimbările să fie comune celor două sexe, sau la cei ce au produs aceşti noi indivizi”.