Cercetări relativ recente au clarificat, în fine o problemă mult discutată de biologi în deceniile anterioare: într-adevăr plantele au şi ele un gen de sistem nervos, care este desigur mult mai simplu decât la celelalte fiinţe vii! Experimente de felul celor efectuate de profesorul Andreas Sievers de la Universitatea din Bonn (Germania) au demonstrat în mod evident faptul că şi la plante există o anumită dirijare prin biocurenţi electrici, ce transmit diverse „mesaje codificate” spre unele organe de simţ specifice. Filamentele trecând de la celulă la celulă ar fi căile de transport ale biocurenţilor, care, s-a constatat, circulă însă cu o viteză mult mai redusă: 3cm/sec., în timp ce la fiinţa umană viteza lor este de 100 m/sec. O categorie de astfel de impulsuri s-a determinat că există între grupările de celule numite statocite – care se află în vârfurile rădăcinilor – şi zonele de creştere din restul rădăcinilor şi respectiv din tulpină; menţinerea statocitelor sub influenţa unui câmp electric mai puternic a condus, în experimentele respective, la o totală dereglare a modului de creştere, plantele pierzându-şi orientarea de „jos” şi „sus”.
Punerea în evidenţă a aşa-zisului sistem nervos al plantelor a reactivat însă o întreagă serie de întrebări inerente, care s-au conturat, în special ca urmare a cercetărilor efectuate în cursul secolului XX: există într-adevăr, asemănări fundamentale între plante şi animale? Pot comunica plantele între ele, sau chiar mai mult, ar putea comunica plantele cu fiinţele din regnul animal şi respectiv cu omul? Ar putea plantele să aibă memorie, sau poate, chiar …. şi conştiinţă?
„Fiinţele verzi”, precum şi insectele şi animalele au avut cândva o aceeaşi origine ancestrală: primele şi cele mai simple fiinţe vii, unicelulare, care s-au format lent şi au trăit cu miliarde de ani în urmă, în marele ocean planetar. Prin îndelungatul proces de evoluţie a formelor de materie vie, au apărut mai întâi plantele şi apoi – mult mai târziu – fiinţele din regnul animal. Necontenitele încercări ale Naturii, rezultate din confruntarea permanentă dintre mediul ambiant şi diferitele structuri de materie constituite ca fiinţe au oferit ambelor regnuri soluţii oarecum similare, fondul de bază al funcţionalităţii materiei vii fiind, de fapt acelaşi. Astfel, anumite părţi din celulele vegetale – formate din molecule de clorofilă – sunt foarte asemănătoare asocierilor de molecule din hemoglobină – care dau culoarea roşie a sângelui animalelor. Dar o similitudine mai pregnantă se evidenţiază între acei corpusculi de citoplasmă – numiţi cloroplaste -, care la plante absorb fotonii luminoşi – şi respectiv celulele în formă de bastonaşe existente în ochii animalelor, care, de asemenea, absorb fotonii luminoşi, pentru a crea în final imaginile vizuale din creier. Am putea presupune că aceste cloroplaste ar conduce şi ele – în paralel – la redarea în interiorul plantelor a diferitelor imagini? Chiar dacă există o asemănare funcţională biochimică, Natura nu a format, prin lungul proces al evoluţiei formelor vii, organe şi aptitudini inutile: la ce ar putea folosi plantelor „să vadă” casele, automobilele, oamenii sau animalele din pădure, atât timp cât ele nu se pot deplasa şi nu se pot apăra de tot ce se mişcă în exterior? Şi totuşi, „fiinţele verzi” posedă mai multe elemente de sesizare vizuală decât însuşi omul! În interiorul celulelor vegetale, ele posedă milioane de pigmenţi sensibili care le permit „să vadă” când trebuie să-şi deschidă şi să-şi închidă florile, cum trebuie să-şi orienteze frunzele pentru a primi mai multă lumină sau unde au loc liber să-şi dezvolte trupul – trunchiul, ramurile şi frunzele. Dacă plante ca floarea soarelui „văd” poziţia astrului şi îşi comandă întoarcerea „feţei” către el, alte specii de plante, din contră, nu acceptă ca florile lor să fie supuse la o doză prea mare de iradiere solară; de exemplu familia genţianelor montane, la care florile sunt deschise toată ziua dacă cerul este acoperit, pentru ca, în zilele cu cerul plin de lumina astrului, florile să se închidă deliberat la ora 11 a.m.!
Ne-am obişnuit să considerăm că numai oamenii – şi, într-o anumită măsură, doar unele animale – ar avea un limbaj specific prin care să se poată înţelege cu semenii din propria specie. Deşi s-a constatat că d fapt şi păsările, precum şi insectele, au comunicarea lor proprie, adevărate surprize au fost oferite însă de fiinţele vegetale. Experienţele efectuate relativ recent de către biologii americani Th. Baldwin şi George Schultz au fost edificatoare pentru acest domeniu în care deocamdată vălul de ceaţă fluctuează între cunoscut şi necunoscut. Dar iată în ce a constat experienţele respective: în vase separate, dar apropiate, au fost plantaţi arbori tineri de arţari şi plopi. Separarea prin vase şi printr-o anumită distanţare nu oferea nici un contact între rădăcinile sau ramurile lor, care să poată permite eventuale schimburi chimice directe. La un moment dat, unuia dintre copăcei i-au fost rupte frunze şi vlăstare; la scurt timp „rănitul” a început să secrete o substanţă de apărare – fenol -, cu ajutorul căreia şi-a închis rănile provocate. În decurs de câteva ore, substanţa respectivă a apărut şi în restul frunzelor neafectate, ca singură măsură de apărare ce şi-a putut-o crea planta. Surpriza s-a produs însă atunci când au fost analizate chimic şi frunzele celorlalţi copăcei apropiaţi: la un anume moment, s-a constatat faptul că apăruseră concentraţii de fenol şi în frunzele acestora, care nu fuseseră însă „răniţi”. Secretarea fenolului la ceilalţi arbori a avut deci un rol preventiv, ca urmare a preluării unei informaţii! Dar cum oare, pe ce cale a putut „rănitul” să-i avertizeze asupra pericolului pe fraţii săi întru specie? Deocamdată, acest fenomen biologic nu a fost încă elucidat de către cercetătorii respectivi, mai ales că posibilităţile plantelor de a prelua informaţii par a fi cu mult mai complexe.
În urma diferitelor studii, unii biologi au recunoscut plantelor un statut de fiinţe mult mai dezvoltate decât ne-am obişnuit cu toţii să le abordăm. Astfel, de exemplu, Fedor Karamanov (directorul laboratorului de biocibernetică al Institutului de Fizică agrară din Leningrad) nu a ezitat să declare că plantele sunt capabile să perceapă mediul înconjurător. Fără percepere, nu există adaptare. Dacă plantele nu ar avea nici un organ de simţ şi nici o posibilitate de a transmite informaţii, de a le înmagazina şi prelucra, fără îndoială că ele ar fi pierit demult.
Dar partea captivantă a acestui gen de cercetări a fost declanşată în anul 1966 de către Cleve Backster (care devenise cunoscut cu câţiva ani mai înainte prin aplicarea aparatului inventat de el, fabricat sub numele de „detectorul de minciuni” – aparat ce a avut o largă utilizare în anchetele judiciare neoficiale); totul a început de la ideea acestuia de a conecta, la poligraful experimental ce îl construise acasă, o plantă Dracena pe care o avea în apartament. Vrând să vadă dacă vegetalele produc şi ele biocurenţi, a muiat în cafea fierbinte o frunză a plantei; reacţia acestei a fost cu torul nesemnificativă.

Referatul Inteligenta plantelor - biologie pe care doriti sa-l downloadati nu este gratuit. Alegeti una din modalitatile de plata de mai sus pentru a primi codul pentru descarcarea referatului.

Va rugam sa introduceti o adresa de mail valida. Referatul cumparat va fi trimis si la adresa de mail pe care o veti spefica, descarcarea acestuia incepund in momentul in care dati click pe butonul 'descarca', dupa ce ati completat toate datele necesare.