Constantin cel Mare: monarhia creştină şi orientală
Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma Imperiul păgân într-unul creştin, iar
Roma va fi deposedată de primatul ei în favoarea Constantinopolului, marchează începutul istoriei
bizantine. Trebuie însă menţionat faptul că nu vom asista acum la o ruptură netă între istoria romană
şi cea bizantină: timp de trei secole până la eşecul lui Justinian în încercarea sa de a reface unitatea
Imperiului, el va apărea mai degrabă ca o continuare a romanităţii. Timp de 300 de ani moştenirea
Romei şi a Greciei, ameninţată de invaziile popoarelor barbare, a fost treptat transferată la Bizanţ,
iar Imperiul a căpătat caracterele esenţiale ale Imperiului bizantin. De aceea fără să ne hazardăm
putem spune că istoria bizantină are un sfârşit sigur: cucerirea Constantinopolului de către otomani
pe 29 mai 1453. În schimb, actul fondator este crearea noii Rome decisă de către Constantin cel
Mare, pe malurile Bosforului şi care va purta numele său: Constantinopol, inaugurat pe data de 11
mai 330. Prin aceasta, împăratul urmărea apropierea de frontierele cele mai ameninţate, Dunărea şi
Eufratul, fără a urmări neapărat crearea unui nou Imperiu.
În 330, Imperiul roman continuă. Atunci când valul invaziilor va acoperi partea occidentală
a acestuia, iar vechea Romă va cădea în 476, Imperiul roman va continua în Orient: nu exista o altă
soluţie de continuitate.
Constantinopolul a fost întemeiat pe locul anticului Bizanţ, dar locuitorii noii Rome ca şi cei
ai Imperiului nu-şi vor lua numele de bizantini; ei vor fi în continuare romani, Imperiul lor va
7
rămâne Imperiul roman, iar împăratul va fi în continuare împăratul romanilor. Numai câţiva
pasionaţi de literatura antică vor avea conştiinţa acestei îndepărtate preistorii a oraşului şi îl vor
numi ocazional Bizanţ.
Imperiul lui Constantin
Nici un suveran în istorie poate că nu merită mai mult titlul de «Mare» ca în cazul lui
Constantin, deoarece în 15 ani el a luat 2 decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a
fost adoptarea creştinismului drept religie oficială a Imperiului roman. A doua a fost transferul
capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două decizii cu consecinţele pe care
le vom vedea pe parcurs, i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel
mai influent în istorie.
Constantin cel Mare s-a născut în oraşul Naissus din Moesia Superior (Niş, Iugoslavia) în
jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor şi al Elenei. Ne aflăm în perioada în care
Imperiul roman era condus de împăraţii Diocleţian şi Maximian, cu titlul de auguşti şi de Galeriu şi
Constantius în calitate de cezari. Pentru o mai bună cunoaştere a treburilor statului, Diocleţian (284-
305) prim august şi împărat în Orient şi-a luat un coleg cu titlul de augustus şi anume pe Maximian,
căruia i-a repartizat pentru administrare Apusul. Aşa a luat naştere sistemul de conducere în doi,
cunoscut sub numele de diarhie. Mai târziu fiecare august şi-a luat câte un ajutor, cu titlul de cezar,
si anume Diocleţian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantius Chlor luând naştere conducerea în
patru, tetrarhia.
La 1 mai 305 Diocleţian şi Maximian se retrag iar în locul lor devin auguşti Galeriu pentru
Orient şi Constantius Chlor în Occident. După moartea acestuia din urmă în anul 306, armata îl
proclamă drept august pe Constantin care până la moartea lui Maximian îşi ia ca patron divin pe
Hercule (protectorul socrului său, Constantin luând de soţie pe fiica lui Maximian, Fausta). După
această dată el se pune sub oblăduirea lui Sol invictus (soarele neînvins) divinitate orientală adoptată
şi de romani. În anul 311 el se aliază cu Licinius, noul august în Orient, după moartea lui Galeriu şi
luptă împotriva lui Maxentiu instalat la Roma după ce îl înlăturase pe Severus (adjunctul în calitate
de cezar a lui Constantiu Chlor în Occident). La 28 octombrie 312 Maxentiu este înfrânt la Pons
Milvius (Podul Vulturului) sau Saxa Rubra (stâncile roşii) pe Via Flaminia la aprox. 10-12 km. N-E
de Roma. În acest loc Constantin are celebra viziune relatată de istoricul Eusebiu de Cezareea în
lucrarea sa Vita Constantini, precum şi de apologetul creştin Lactantiu, tutorele lui Crispus, fiul lui
Constantin (De mortibus persecutorum).3 Evenimentul relatat în cele două lucrări constituie actul
prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism. Unii pun însă la îndoială
valoarea documentară a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Între argumentele pe care le aduc ar
fi faptul că întâmplarea de la Pons Milvius nu este relatată de Eusebiu în Istoria sa bisericească4 de
la 324, ori dacă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Deci ar fi vorba de o interpolare
mai târzie în Vita Constantini. Noi trebuie însă să ţinem cont de faptul că nucleul evenimentului a
fost real, chiar dacă a cunoscut şi unele înfloriri, dar despre el Eusebiu vorbeşte şi în Discursul său
festiv ţinut cu ocazia a 30 de ani de domnie a lui Constantin5.
Relevantă în această privinţă este şi comportarea pe care a avut-o după acest eveniment
Constantin cel Mare faţă de creştinism. El nu a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului
ci ca şi tatăl său care fusese monoteist, el a continut să considere soarele ca mediator vizibil între
Dumnezeul suprem şi oameni. El va înclina însă din ce în ce mai mult spre creştinism şi dovada cea
mai clară a atitudinii sale din această vreme o va constitui statuia sa din Forum, care după
instrucţiunile sale trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Bătălia de la Pons Milvius a făcut din
Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa convertire, cel
puţin momentul din care el a devenit protectorul creştinilor. La începutul lunii ianuarie a anului 313
Constantin părăsea Roma pentru Milan, unde va avea loc o întâlnire cu Licinius. Discuţiile au fost
amicale cu atât mai mult cu cât Licinius se va căsători cu Constantia, sora lui Constantin. Această
întâlnire a fost urmată imediat şi de binecunoscutul edict de toleranţă de la Milan6.
Cu toate acestea Licinius era un păgân convins şi la scurt timp nu va mai accepta edictul,
fapt atestat de inscripţia de la Salsovia7. Textul acestei inscripţii aminteşte şi de un dux Scythia:
«Dei Sanctis Solis/Simulacrum consecratum/die XIV kalendis Decembribus/debet singulis annis/
iusso sacro Dominorum Nostrorum Licini Augusti et Licini Caesaris / ture cercisis et profu-
/sionibus eodem die/a praepositis et vexillationibus dux/secutus iussionem describsit» (chipul
sfântului zeu Soare, consacrat la 18 noiembrie trebuie să fie închinat în fiecare an, după porunca
sacră a stăpânilor noştri Licinius Augustul şi Licinius Caesarul, cu tămâie, lumini şi libaţii, în
aceeaşi zi de către comandanţii şi detaşamentele staţionate în castrul Salsovia. Valerius Romulus,
bărbat de rang ecvestru şi ducele provinciei, urmând porunca a pus să se transcrie).8 Datorită
încălcării înţelegerii religioase şi politice în special, Constantin îl atacă pe Licinius şi îl înfrânge la
Carpus Ardiensis în 314: «…totuşi Constantin…a pornit cu război împotriva lui Licinius…şi luând
în stăpânire toată Dardania, Moesia şi Macedonia a ocupat numeroase provincii…”9; «Licinius
cerea pace şi promitea să îndeplinească cele cerute…pacea a fost încheiată de către cei doi cu
condiţia ca Licinius să păstreze Orientul, Asia Mică, Tracia, Moesia şi Scythia Minor»10.
Din păcate relaţiile dintre cei doi se vor deteriora din nou între anii 319-320,
tensiunea atingând punctul maxim în 324, când în lupta de la Chrysopolis, de lângă
Calcedon, Licinius este înfrânt. Rămas singur împărat, Constantin a instaurat monarhia
ereditară, asigurată până în 361 de fiii săi, luînd sfârşit în acest fel sistemul colegial de
conducere, instaurat de Diocleţian11.
Noua capitală a Imperiului
Alegerea anticului Bizantion de pe malul vestic al Bosforului drept viitoarea capitală a
Imperiului se explică prin raţiuni strategice şi economice. De aici se putea supraveghea frontiera cea
mai ameninţată a Dunării de Jos şi în acelaşi timp duşmanul persan. Schimburile comerciale dintre
oraşele din bazinul Mării Negre şi Grecia nu se puteau face decât pe aici; nici o corabie nu putea
trece dintr-o parte în alta fără asentimentul locuitorilor din Bizanţ. Mai puţin de 6 ani au fost
necesari între decizia de construire a noii Rome şi inaugurarea din 11 mai 330. În jurul palatului, al
bisericii şi al hipodromului, zeci de mii de muncitori şi artizani au lucrat zi şi noapte pentru ca acest
oraş să devină într-o oarecare măsură asemănător vechii capitale a Imperiului: Roma.

Referatul Imperiul Bizantin sub Constantin CelMare - istorie pe care doriti sa-l downloadati nu este gratuit. Alegeti una din modalitatile de plata de mai sus pentru a primi codul pentru descarcarea referatului.

Va rugam sa introduceti o adresa de mail valida. Referatul cumparat va fi trimis si la adresa de mail pe care o veti spefica, descarcarea acestuia incepund in momentul in care dati click pe butonul 'descarca', dupa ce ati completat toate datele necesare.