Este pentru mine în afară de orice îndoială faptul că fiecare om se comportă în viaţă de parcă ar avea o opinie precisă cu privire la puterea şi capacităţile de care dispune (...), pe scurt, comportamentul său îşi are originea în opinia sa despre sine.“ (1, p. 17)
După spusele psihologului Alfred Adler (1) şi a multor alţi autori (3), (6), (20), dar şi după părerea fiecăruia dintre noi, omul este în situaţia de a se putea privi din exterior şi a se descrie, aprecia şi judeca. A ne putea cunoaşte sinele, a ne
cunoaşte propriul Eu şi felul cum acesta se organizează este un lucru important pentru viaţa noastră socială, dar în acelaşi timp şi o condiţie indispensabilă în procesul de formare şi dezvoltare a individului supus unor influenţe benefice sau negative sociale.
Adesea însă se constată o neconcordanţă între ceea ce am dori să fim şi ceea ce credem că suntem la un moment dat. Unii psihologi (6), (9), (16), (53) cred că este o neconcordanţă şi cu ceea ce suntem de fapt. Aceasta este problematica imaginii de sine pe care individul şi-o formează de-a lungul vieţii sale.
Neconcordanţele care apar în structura imaginii de sine se referă de fapt la conflictul dintre Eul actual şi Eul ideal, conflict care poate duce la frustrare, stres şi o scăzută stimă de sine. Pentru unii dintre oameni conflictul poate părea copleşitor şi conduce la depresie, pentru alţii un asemenea conflict constituie modalitatea mobilizării resurselor necesare atingerii idealurilor propuse.
Fiecare poartă în sine o „opinie despre sine“ şi despre îndatoririle vieţii. „O linie de viaţă şi o lege de mişcare care îl domină fără ca el să-şi dea seama de ele.“ (1, p. 22). Această lege de mişcare îşi are originea în spaţiul îngust al copilăriei şi se dezvoltă conform unei opţiuni automate de folosire liberă a forţelor native şi a impresiilor provenite de la lumea din afară.
Multe „opinii despre sine“, extrem de diferite în multiplicitatea lor, se pot opune de cele mai multe ori realităţii şi certitudinilor sociale. Opinia eronată a unui om cu privire la sine şi la problemele vieţii se loveşte, mai devreme sau mai târziu, de opoziţia fermă a realităţii, care cere soluţii în sensul sentimentului de comuniune socială. Ceea ce se întâmplă în cazul acestei ciocniri poate fi comparat cu un efect de şoc.
„Opinia celui care dă greş, al cărui stil de viaţă nu rezistă exigenţei factorului exogen, nu este prin aceasta dizolvată sau modificată. Aspiraţia către superioritatea personală îşi continuă drumul ei, însă este necesară eliminarea scopului care
ameninţă cu o înfrângere a stilului de viaţă, retragerea din faţa problemei pentru a
cărei rezolvare lipseşte pregătirea corespunzătoare. Efectul de şoc se manifestă însă
în plan psihic şi corporal, devalorizează ultimul rest al sentimentului de comuniune socială şi produce toate eşecurile posibile în viaţă, în timp ce îl constrânge pe individ la o retragere, ca în nevroză, ori îl determină să se lase să alunece pe toboganul actelor sociale, ceea ce nu înseamnă nicidecum curaj.“ (1, p. 24).
Este limpede că „opinia“ care stă la baza imaginii despre lume a unui om, care-i determină, ideile, sentimentele, voinţa şi actele sale, este opinia, sau mai bine zis, imaginea de sine.
Deşi frecvent considerată ca având o natură eminamente subiectivă, imaginea de sine întruneşte, datorită influenţei sale asupra cursului întregii activităţi a omului, caracteristicile unui dat obiectiv. într-o viziune sintetică şi unitară asupra
personalităţii, rolul imaginii de sine în cadrul adaptării sociale, al autocunoaşterii şi autoechilibrării nu poate fi înlăturat.
Pornind chiar de la celebrul îndemn „Cunoaşte-te pe tine însuţi !“, putem afirma că autocunoaşterea şi imaginea de sine se situează în centrul problematicii umane, cu numeroase implicaţii asupra educaţiei şi autoeducaţiei, a dezvoltării şi integrării socio-profesionale şi morale a personalităţii.
în lucrarea de faţă ne propunem să studiem şi să analizăm caracteristicile imaginii de sine la o categorie specială de copii, defavorizaţi din anumite puncte de vedere de oameni şi de soartă; este vorba despre copiii cu debilitate mintală (în cazul studiului de faţă ne vom referi la copiii cu debilitate mintală din clasele mici).
„Cum se formează imaginea de sine în cazul debilităţii mintale ?“ este
întrebarea la care încercăm să răspundem, ştiind şi sperând că acest răspuns al nostru ne va ajuta să-i înţelegem mai bine pe aceşti copii, dar şi că ne va ajuta pentru o mai bună organizare a procesului educaţional.