Egalitatea dintre oameni este exact principiul pe care filosoful german, Friedrich Nietzsche îl va nega atunci când va împărţi comportamentul uman în două tipuri: cel bazat pe o morală de stăpân şi cel bazat pe o morală de sclav. Considerând că oamenii nu se nasc egali, Nietzsche consideră că aplicarea egalităţii în relaţiile dintre oameni este o nedreptate. Cei puternici, cu morală de stăpân şi dotaţi cu „voinţa de putere” sunt cei care trebuie să domine. Raportul eu-ceilalţi bazat pe alteritate (spre deosebire de Rousseau unde era importantă identificarea cu celălalt) este caracterizat de dominanţă, supraomul (propovăuit de către Nietzsche) îl va domina pe cel slab, iar în voinţa de dominare a acestuia rezidă însăşi esenţa vieţii. Nietzsche nu mai pune problema în termenii lui Rousseau care se întreba dacă oamenii sunt de la natură buni sau răi, ci afirmă că oamenii sunt puternici şi slabi şi de aceea dreptatea constă, cum spuneam, în dominanţa asupra celui slab. „Viaţa însăşi, spune Nietzsche, este în esenţă sustragere, rănire, biruinţă asupra celui mai slab, oprimare, duritate, impunere cu forţa a formelor proprii, asimilare sau, cel puţin şi în cel mai blând caz, exploatare.” Interpretată în diverse feluri filosofia lui Nietzsche a determinat apariţia unor ideologii nocive precum ce a fascismului.
Dacă omul se naşte bun sau rău şi în conformitate cu acest factor îşi reglează propriul comportament,