Hormonii se pot defini ca substante organice de natura endogena, secretate in cantitati extrem de mici de glande endocrine sau de alte tesuturi specializate, care patrund prin circuitul sanguin in tot organismul si au proprietatea de a stimula si coordona functionarea unor organe sau tesuturi-tinta, procese metabolice sau activitatea intregului organism. Deci hormonii isi manifesta actiunea asupra unor organe si tesuturi mai indepartate de locul secretiei, fara a exclude posibilitatea lor de a actiona si asupra unor celule si tesuturi foarte apropiate de locul de secretie(cazul testosteronului). Actiunea inalt specializata a hormonilor nu este receptionata decat de formatiuni celulare caracteristice si capabile de a intercepta actiunea unui hormon, care are o anumita structura chimica.
Cuvantul hormon provine din limba greaca(hormao= a excita, a stimula, a activa, a pune in miscare) si a fost introdus in stiinta de catre Ernest Henry Starling (1866-1927) in anul 1905. Necesitatea introducerii unui termen stiintific cu caracter de generalizare s-a ivit imediat dupa ce au fost cunoscute substante biologic-active care isi manifesta actiunea biostimulatoare mai departe de locul secretiei. In acest sens se poate exemplifica descoperirea secretiei de catre Bayliss si Starling (1902), hormon care stimuleaza secretia pancreasului( secretina fiind un hormon tisular produs de mucoasa duodenala).
Cel care intuieste pentru prima data existenta unor secretii interne a diferitelor organe este medicul francez Theofile de Bordeu (1775),ce poate fi conjsiderat un premergator al endocrinologiei. Karl Adolf won Basedow(1799-1854) si predecesorii sai Caleb Ilillier Parry si Robert James Graves descriu hipertiroidismul(1825-1840). Observatii asupra functionarii glandelor suprarenale Thomas Addison (1793-1860) care, in 1855, a descris insuficenta corticosuprarenala, cunoscuta sub numele de boala lui Addison.
In anul 1855, filozoful francez Claude Bernard (1813-1878) a introdus termenul “secretie interna”, facand diferenta inter secretiile glandulare externe si interne, putand fii considerat un pionier al endocrinologiei. El a pus in evidenta functia glicogenetica a ficatului si rolul pancreasului in digestia grasimilor, facand dovada secretiei interne a unui organ.
Unul dintre fondatorii acestei discipline stiintifice pe plan mondial si intemeietorul scolii romanest de endocrinologie este savantul Constantin I. Parhon(1874-1969) care impreuna cu M. Goldstein au publicat la Paris(1909) prima carte din lume ce trateaza probleme de endocrinologie cunoscute la acea vreme, intitulata : Les Secretion Internes (Pathologie et Physiologie).
Glandele sunt organe existente in corpul uman si animal unde au rol de a elabora si secreta anumite substante, unele biologic-active.
Dupa mediul in care isi expulzeaza secretia, glandele se clasifica in glande exocrine sau cu secretia externa si glande endocrine sau cu secretia interna. Din prima categorie fac parte glandele salivare, stomacale, intestinale, mamare, sudoripare si altele. Din cea de a doua categorie fac parte alte glande care sunt lipsite de o conducta de eliminare, produsele lor de secretie patrunzand direct in sange, deci intr-un mediu din interiorul organismului(endo-inauntru si crincin-a elimina). Unele glande au caracter mixt, de exemplu pancreasul, ovarele.
Existenta unor organe cu rol major in coordonarea proceselor biologice a fost observata inca din antichitate : Hipocrat din Kos(460-375 i.e.n), Galenus (130-200 sau 210)
Glandele endocrine prezinta cateva proprietati particulare si anume o structura histologica proprie, fiind alcatuite din celule in care se produce biosinteza hormonilor care, dupa secretie, patrund direct in sange. Celulele secretoare sunt specializate, ele avand proprietatea de a produce compusi biologic-activi, care au o anumita structura chimica. Cantitatea de hormon secretata este variabila, activitatea glandei fiind reglabila. Exista o stransa legatura intre functionarea glandelor endocrine si produsele biologic-active secretate de ele, adica hormonii secretati pot interveni stimuland sau inhiband activitatea de secretia a altor glande.
Se cunosc mai multe criterii de clasificar a hormonilor :
a) Dupa glanda in care sunt elaborati : hormoni tiroidieni, suprarenali, sexuali, epifizari si ai glandei timus. Se observa ca, dupa aceasta clasificare, hormonii au structuri chimice si proprietati biologice diferite.
b) Dupa structura chimica a moleculei :
-hormonii derivati din aminoacizi (tiroxina, adrenalina, noradrenalina si alti)
-hormoni peptidici si proteici avand moleculele formate prin incatenarea aminoacizilor prin legaturi peptidice. Ca exemple de hormoni peptidici : hormonii pancreatici (insulina si glucagonul) si ai hipofizei posterioare (ocitocina si vasopresina) etc. Hormonii proteici au molecula alcatuita dintr-un numar mare de aminoacizi incatenati de asemenea prin legaturi peptidice, formand macromolecule proteice : hormonul paratiroidian (parathormonul), hormonii hipofizei anterioare (hormonul de crestere, hormonul adrenocorticotrop etc), hormonii hipofizei intermediare. Hormonii cu structura proteica se numesc si preteohormoni ;
-hormoni steroizi, derivati ai sterolilor : hormoni cortico- suprarenali si sexuali (hormonii ovarieni si testiculari).
c) Se poate considera si un al treilea criteriu de clasificare a hormonilor, acela al proceselor biologice asupra carora ctioneaza hormonii : hormoni cu actiune metabolica, hormonii cu actiune morfogenetica, hormoni cu actiune endocrina, deci care actioneaza asupra functiei altor glande.

PANCREASUL, asezat in spatele partii inferioare a stomacului, a fost descris pentru prima oara in 1642 de catre medicul bavarez Wirsung. Pancreasul poate fi regasit la toate animalele vertebrate. La om, el are o forma alungita, putandu-se deosebi trei parti ale organului: capul, corpul si coada pancreasului. Greutatea sa oscileaza intre 70 si 160 g la omul adult.
Din punct de vedere functional, pancreasul reprezinta o glanda mixta, avand o secretie externa si una interna. Ca organ exocrin, glanda produce si varsa in duoden, prin canalul lui Wirsung, sucul pancreatic, format dintr-o serie de fermenti si avand un rol important in procesele de digestie intestinala ale glucidelor, lipidelor si proteinelor. Sucul pancreatic este produs de tesutul acinar al glandei. In afara de acini, pancreasul contine formatii celulare raspandite printre tesutul acinar, frecvente in special in regiunea cozii organului, denumite insulele lui Langerhans, dupa numele autorului care le-a descris pentru prima oara in 1869. Laguesse (1895) a pus in evidenta rolul endocrin al insulelor lui Langerhans, a caror secretie a fost numita (1909) de catre Meyer “insulina”,denumire sugerand provenienta. Insulele lui Langerhans sunt alcatuite din celule diferite :
celule α, mai voluminoase, in proportie de 20-25%,care secreta glucagonul ;
celule β,mai mici,in proportie de 65%, care secreta insulina ; celule γ,in proportie de circa 5%, care secreta vagotonina si urme de gastrina ; celelalte tipuri de celule, in proportie de 5%, sunt celule δ sau inca alte doua tipuri de celule ;dintre acestea, celulele δ par sa aiba o modesta functie endocrina, elaborand un polipeptid numit somatostatina,care are o viata scurta ;este eliberat si de hipotalamus.
O data importanta in istoria studiului pancreasului este anul 1889, cand Mering si Minkowski au obtinut la caini sindromul de diabet zaharat prin extirparea totala a glandei.Aceasta experienta a contribuit hotarator la stabilirea originei unei boli cunoscute de milenii si a deschis calea catre descoperirea activitatii endocrine a pancreasului. Cu studiul pancresului s-a ocupat si fiziologul roman Nicolaie Paulescu(1869-1931), care a obtinut pentru prima data (10 aprilie 1921) un extract pancreatic cu actiune hipoglicemianta, pe care l-a numit “pancreanina”. Putin mai tarziu (1922), insulina a fost izolata de catre Banting si Best, cercetatori canadieni, care au prelucrat pancresul bovinelor. Abel si colaboratorii au reusit sa obtina insulina sub forma cristalina(1926). Structura chimica si proprietati ale insulinei
Prin cercetari foarte laborioase interprinse de E. Sanger, Tuppy si Thompson, s-a putut stabili structura chimica a insulinei, ca fiind un polipeptid alcatuit din 51 resturi de aminoacizi.Molecula insulinei contine doua catene polipeptidice : A si B. Prima este alcatuita din 21 resturi de aminoacizi, are caracter acid si este spirala dreapta, iar catena B are 30 de resturi de aminoacizi, este bazica si spirala stanga.