Personaj de Bildungsroman, nefantastic al basmului, fiul de crai reprezintã un bun exemplar uman, prin faptul cã defectele sale nu sunt nici mici şi nici puţine, iar calitãţile mai mult decât suficiente pentru a face din el un viitor bun împãrat.
La început el este decât cel de-al treilea fiu al unui crai. Nu are nume pentru cã nu are identitate. El se va individualiza mai târziu, odatã cu întâlnirea cu Spânul.
Tatãl, craiul, îl pune pe acelaşi nivel cu fraţii sãi, fapt ce-l întristeazã pe mezin. Sprijinul şi imboldul vin însã la timp, fãcându-l sã se ambiţioneze. Se dovedeşte a fi milostiv, chiar dacã puţin impulsiv la început - se rãsteşte la cerşetoare - şi îi dã acesteia un ban. Sfânta (cãci era Sfânta Duminicã) îl învaţã sã cearã de la tatãl sãu “calul, armele şi hainele în care a fost el mire”. Caracterul vechi al acestor lucruri, sugereaza faptul cã eroul trebuie sã le “reactualizeze virtuţile” (V. Lovinescu), deoarece ele se comportã ca un fel de talisman.
Este îndrãzneţ la vorbã, în discuţia cu tatãl, iar acesta din urmã îi permite sã plece, dãndu-i (într-un mod simbolic) ceea ce el ceruse. De asemenea îl povaţuieşte sã se fereascã de omul Spân şi de omul Roş.
Acum, fiul de crai este nevinovat, neştiutor, necunoscând patima şi pãcatul, pentru cã nu cunostea rãul, reprezentat prin Spân.
Un alt gest de impulsivitate este acela în care loveşte calul slãbãnog ce se repezise la jãratic. Însã acesta se va transforma într-un bun pedagog pentru fecior. Vasile Lovinescu spune cã zborul calului are un sens religios, realizând o “cruce cosmicã”. Se poate spune ca el are doua “viteze” : ca vântul şi ca gândul.
La pod, tatãl, îmbrãcat în urs, îi iese în cale încercãnd sã-l sperie. Dar feciorul se nãpusteşte asupra lui, fãrã fricã, dovedindu-şi curajul în luptã. Aici el se desparte de familie, de protecţia oferitã de tatãl sãu, şi de lipsa de evenimente, podul fiind considerat un simbol al trecerii între doua lumi.
Dã ascultare vorbelor tatãlui sãu şi încearcã sã se fereascã de pericole. Însa le ignorã când întalneşte Spânul, şi când acesta din urmã reuşeşte sã-l impresioneze prin vorbe şi laude. Se lasã pãcãlit şi intrã în fântânã. Acum este momentul în care ajunge robul propriilor sale pãcate, prin “întovãrãşirea” cu rãul. Este botezat Harap Alb. Harap este forma popularã a cuvântului “arab”. Sensul popular este însã acela de “negru”. Tot acum se fixeazã şi intervalul de timp al slujirii: “…şi atâta vreme sã ai a mã sluji, pãnã când îi muri şi îi învie.”
De-a lungul drumului sãu feciorul este supus la douã morţi, ambele cauzate de Spân. Prima când îi este eliminatã vechea identitate profanã (episodul fântânii), dându-i-se numele de Harap Alb, iar a doua o moarte la propriu, când îi este retezat capul. Aceste morţi ale lui Harap Alb pot fi privite ca ritualuri de purificare ţi iniţiere, pentru cã numai aşa el se poate elibera de robie.
Pe tot parcursul cãlãtoriei sale el este supus la probe, care sunt, la rândul lor, tot ritualuri de iniţiere, prin care feciorul trece treptat de la profan la sacru. Drumul sãu nu este unul fizic, ci spiritual, de continuã perfecţionare, dar şi ireversibil: “Şi cine apucã a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rãmânea pânã la moarte.”