În spaţiul deschis de La hanul lui Mânjoală poposesc călători cu care de cherestea, de porumb şi aici poposeşte conul Fănică în drum spre pocovnicul Iordache. Naratorul-personaj, conul Fănică, pătrunde în spaţiul închis al hanului pentru „trei sferturi de ceas” ca să-şi odihnească buiestraşul. În ciuda insistenţelor hangiţei, o văduvă „frumoasă, voinică şi ochioasă”, pe care unii o bănuiesc că o fi găsit o comoară”, personajul pleacă totuşi spre Popeştii-de-Sus. Părăseşte spaţiul închis al hanului Mânjoloaii, dar e însoţit de o iadă ce provine din spaţiul închis al hangiţei. Vremea rea şi o mulţime de întâmplări ciudate, care-l fac pe presonaj să o suspecteze pe hangiţă de vrăjitorie, îl fac să rătăcească în noapte şi să revină de unde a plecat. Revine în spaţiul închis unde descoperă prezenţa cotoiului, a iezii şi e cuprins de „vraja” camerei: „Ce pat!.. ce perdeluţe!... ce pereţi!... ce tavan!... tote albe ca laptele. Şi abajurul şi toate cele lucrate cu igliţa în fel de fel de feţe... şi cald ca subt o aripă de cloşcă... şi un miros de mere şi de gutui...”, încât, mărturiseşte personajul, „aş fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea socru-meu, poicovnicu Iordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă scoată cu tărăboi de acolo”. Iese din han scos de socru, dar mai revine de trei ori.
Hanuri presadoveniene sunt hanurile lui Slavici şi Caragiale, unde se întâmplă ceva, chiar dacă în închipuirea personajelor principale, dar prin recurenţă, hanul devine o temă literară o dată cu Sadoveanu. La Caragiale şi mai ales la Slavici asistăm la un joc între real şi ireal în care obsesiile subconştiente, predispoziţia spre superstiţie şi confuzia întreţinută de o vreme potrivnică creează şi întreţin impresia supranaturalului: un subconştient apăsat de „banii agonisiţi pe nedrept”, la Slavici, şi un personaj atras de farmecul feminin real al hangiţei, la Caragiale.
Hanul de la Moara cu noroc este un loc al violenţei, al crimei şi al pierzaniei. Personajele principale ajung la concluzia că trebuie să părăsească spaţiul închis al oraşului. Ghiţă nu-şi mai doreşte să fie cizmar, ci vrea să devină hangiu, în ciuda sfaturilor soacrei care şi-ar dori ca „omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Hanul, spaţiu închis (al liniştii şi al iubirii familiale), se deschide pentru a pătrunde în el diverşi călători, printre care şi Lică Sămădăul. Prin cinismul şi hotărârea cu care îşi impune deciziile, el exercită asupra celorlalte personaje o influenţă sâcâitoare la început şi apoi o dominaţie fascinantă şi înrobitoare. Intuieşte punctul slab al lui Ghiţă şi îl determină treptat să cedeze dislocându-l sufleteşte de familie şi transformându-l într-un străin dominat doar de putere, de câştig.
Lică Sămădăul exercită asupra lui Ghiţă o vrajă ameţitoare. Mai întâi, Ghiţă încearcă ascunderea legăturii cu Sămădăul, încălcând astfel codul familial la care de bună seamă consimţise. Obişnuindu-se apoi cu complicitatea, Ghiţă devine ursuz, suferă de mania persecuţiei şi trăieşte o stare de anxietate cu repercusiuni dramatice asupra armoniei familiale de până acum. Cumpără pistoale, câini şi angajează o slugă. Îşi pierde sensibilitatea şi dragostea faţă de Ana, râsul lui candid devine un zgomot nefiresc. Văzând motivul alunecării sale, el îi propune Anei să plece, dar în acelaşi timp realizează că e neputiincios.
Din slăbiciune, Ghiţă ajunge la duplicitate, pozând în om cinstit, dar consimţind la furturile lui Lică. Această echilibristică nu poate dura prea mult şi declinul lui Ghiţă atrage după sine şi decăderea morală a Anei şi convertirea bătrânei. Ghiţă, deşi suferă când Ana simte plăcerea jocului alături de Lică, nu intervine pentru că nu se poate opune omului graţie cui îşi înmulţise considerabil averea. După ce-l face dependent, Lică refuză să-l ia pe Ghiţă partener, arătându-i şi reproşându-i slăbiciunea pentru Ana. Întărâtat, Ghiţă se decide să-l piardă chiar cu preţul propriei vieţi. Are dorinţa de a fugi din calea lui Lică, iar alteori se gândeşte să plece, chiar cu banii lui Licvă, în noaptea de Paşti. Ghiţă îl demască pe Lică lui Pintea, fiind lăudat de acesta pentru tăria de caracter de care dă dovadă, folosindu-şi nevasta drept cursă pentru intenţia de a-l prinde pe Lică. Ghiţă îşi ucide apoi nevasta adulteră, liniştind-o mai înainte prin declaraţia că-i e dragă şi o va omorî fără s-o doară. Lică Sămădăul îşi zdrobeşte singur capul de un stejar uscat şi astfel furtuna izbucnită în noaptea de Paşti coincide cu erupţia infernală a patimilor şi cu deznodământul acestora.