In Hanul-Ancutei, accentul cade pe puterea de fabulatie, care joacã un rol mai mare decât memoria, cãci ceea ce în prima clipã pare sã tinã de trecutul si experientafiecarui povestitor, este demonstratã mai târziu a fi legat de închipuirea lui. Astfel este desãvârsitã conditia omului de fãuritor (homo faber) si întelept (homo sapiens), probandul imaginatia si spiritual creator.
Opera lui Mihail Sadoveanu, Hanu-Ancutei, inclinã spre timpul mitologic, vorbind in numele intregului popor, transmitând nostalgie, tristete blânda pentru timpuri în care au trãit oameni îndemânatici, spirituali, iuti si îndrãgostiti de vitejii. Diferentele dintre planul real si cel al visului se întrepatrund.
Scrisul sadovenean se situeaza între real si mitic. Sadoveanu îsi plaseaza eroii în jurul unui foc sau a unei mese îmbelsugate si acestia spun povesti, îsi deapanã firul amintirilor, povestesc legende.
Natura si cadrul rustic sunt nelipsite din opera sa. Firea oamenilor este tãcuta, inchisã, înãbusind dureri,umilinte sau nedreptãti nemeritate.
Natura si hanul sunt umanizati, hanul devenind un personaj, care exprimã tristete, mâhnire, înstrãinare, singurãtate si obosealã. Acesta, cu atmosfera sa de sigurantã, oferã un refugiu atât in plan fizic, cât si moral cãlãtorilor care poposesc aici. Este confidentul lor sub zidurile sale groase de cetate adãpostind povestea celora care se destãinuie. “Hanul reprezintã in mic Moldova dintotdeauna, Moldova oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu întâmplãri care se perindã dupa anume date calendaristice.” (Ion Rotaru)
Atmosfera din han este simulantã: Odatã pãtruns în acest mediu, personajul lui Sadoveanu se simte legat de han pe vecie. Acesta devine un loc de spovedanie al sufletului sãu.


Hanul-Ancutei-portret fizic si moral

Comisul Ionitã declarã: “Trebuie sã stiti dumneavoastrã cã hanul acela al Ancutei nu era han- era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pânã colo si nist porti ferecate cum n-am vãzut în zilele mele. În cuprinsul lor se puteau oplosi oameni, vite si cãrute si nici habar n-aveau din partea hotilor.”
Hanul este o legendã. El a existat in realitate si avea faimã in trecut. Ruina lui a staruit pâna acum vreo zece ani iar partea cea mai importantã hanului Ancutei, pivnita, a ramas asa cum era odinioarã, dar pustie si adormitã ca sub un abur de legendã.
Ancuta cea tânarã împodobeste hanul cu prezenta ei, fiind sufletul acestuia si emanã farmec si voiosie: “umbla ca un spiridus incolo si încoace, rumãnã la obraji cu catrinta în brâu si cu mânicile suflecate împãrtea vin si mâncãri, râsete si vorbe bune.”
Glasul ei este asemãnat cu un cântec dulce de unul dintre povestitori. Siplitatea fireascã a gesturilor si vorbelor sale este încântãtoare. Ea nu se implicã direct în nici o împrejurare, participând însã afectiv prin reactii sufletesti spontane. Coloreazã, nuanteazã si învioreazã povestirile celorlalti prin repliciscurte si precise: “hangita a întors spre bãtrân ochii ei aprigi cu un glas pripit: -Când ai vãzut întai balaurul, mos Leonte!” Ancuta este un personaj symbolic, care întregeste imaginea hanului. Batranii “îsi doresc anii tineretii înapoi” când o privesc. Din acest motiv, cãlãtorii se întorc cu gândul în trecut: veseli sau nostalgici,
Ei împãrtãsesc cu ceilalti experiente de viatã, creându-se astfel o legaturã si o prietenie strânsa între drumeti, mediate de însusi hanul umanizat.