Stănică Raţiu este personaj care se agită mult, care vorbeşte mult şi care, prin faptele sale, prin gândurile exprimate se înscrie în lungul şir al ariviştilor. Îşi găseşte filaţiuni cu Dinu Păturică, cu Tănase Scatiu şi cu Lică Trubadurul. Dar este, în acelaşi timp şi tipul demagogului, alături de Nae Caţavencu al lui I. L. Caragiale.
Parvenitismul lui este de o factură nouă, aşa cum şi societatea în care evoluează este cu totul diferită de cea din secolul trecut, trăind într-o lume unde „Zeul la care se închină toţi este banul” (Balzac).
Stănică Raţiu este soţul Olimpiei, fiica mai mare a Aglaei, sora lui Costache Giurgiuveanu. Este avocat, dar fără clienţi şi este dornic de a se îmbogăţi. Ca şi pentru Aglae, pentru Stănică banii reprezintă totul. Căsătoria lui cu Olimpia nu are loc, pentru că Simion, tatăl Olimpiei, nu vrea să-i lase acesteia casa promisă ca zestre.
Personajul are ţinuta îngrijită, e un om în pas cu moda şi degajă multă hotărâre. „Era roşu la faţă, fără să fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, constrastând cu părul mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţă în chip de muscă. Un guler tare şi înalt ţinea o cravată înfoiată ca o lavalieră. Venise îmbrăcat într-un costum de soie-écrue deschis şi Felix fusese izbit, de la început, de lărgimea hainei şi de ridicula dimensiune a canotierei de paie, care abia îi cuprindea părul”.
Ceea ce nuanţează autorul în cazul lui Stănică este vocea. Când intră în casa lui Costache, „Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator”.
Stănică provine dintr-o familie foarte numeroasă. Astfel, puţina avere pe care a avut-o s-a risipit împărţindu-se între rude. Stănică este astfel hotărât să recapete prin indiferent ce mijloc banii care să-i asigure traiul.
Arma lui secretă este arma cuvintelor. Plasate cu dibăcie, cuvinetele lui, urmate de înclinări semnificative din cap, de gesturi ale mâinii sau semne făcute cu ochiul se transformă în adevărate săgeţi otravite.
Stănică seamănă cu moş Costache în unele privinţe. El împrumută bani de la toţi, chiar şi de la tanti Marina. Auricăi îi spune că viaţa e un „lung martiriu”, iar Aglaei îi spune că trebuie să-i redea Olimpiei libertatea devreme ce nu-şi poate găsi un loc potrivit lui în societate.
Stănică este cel mai vorbăreţ personaj al operei, dar asta nu-l împiedecă să întreprindă acţiuni pur raţionale calculate premergător. De Olimpia s-a legat sperând că va avea o situaţie materială sigură, dar nu are pentru ea nici unul dintre nobilele sentimente trâmbiţate cu diferite ocazii. O cultivă pe Georgeta, întreţinuta unui general, o prostituată influentă.
Dotat cu o locvacitate desăvârşită, ţine discursuri despre morală, religie, societate, despre familie în care vede un fundament al societăţii. Ov. Cromălniceanu în consideră „Un Caţavencu al ideii de paternitate”. „<> e <<ţărişoara>> lui Stănică, şi nouă din zece vorbe ale sale se întorc la ea”.