Aglae Tulea „baba absolută, fără cusur în rău”, aşa cum o caracterizează Weissman , este sora lui moş Costache, soţia lui Simion Tulea şi mamă a trei copii: Olimpia, Aurica şi Titi.
Odată apărut în scenă, personajul se mişcă într-o liniaritate totală. De la început la sfărşit Aglae stârneşte doar dezgust. Se prezintă cititorului prin intermediul lui Felix, care o observă cu atenţie: „Otilia opri pe Felix în faţa femeii mai mature. Era o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa era gălbicioasă, gura şi buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii erau bulbucaţi ca şi aceia ai bătrânului, cu care semăna puţin, şi avea de altfel aceeaşi mişcare moale a pleoapelor. Era îmbrăcată cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculeţe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele în care se vedea prinsă de un lănţişor urechea unui cesuleţ de aur”.
Acelaşi personaj, Otilia face prezentările:
„– E tanti Aglae, sora lui papa, explică Otilia lui Felix, văzându-l cam nedumerit.
– De unde să mă cunoască? întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atuncea nu l-am mai văzut.”
Prima impresie urâtă pe care o provoacă lui Felix se leagă de limbajul ei, ce caracterizează perfect femeia crescută la mahala şi educată la periferia oraşului.
Prezenţa continuă a Aglaei în casa lui moş Costache e motivată, la prima vedere, de gradul de rudenie şi de poziţia casei, familiei Tulea, aflată în imediata vecinătate a casei Giurgiuveanu, dar mai ales, de dorinţa aprigă, chiar nestăpânită, a femeii de a pune mâna pe averea bătrânului. Ea este convinsă că numai banii pot aduce stabilitatea unei familii şi-i doreşte cu atâta putere încât tot restul se estompează, cu excepţia copiilor! Aglae încarnează chipul mamei devorate de răutate şi invidie faţă de copiii altora, deformată în chip grotesc de un sentiment care ar fi trebuit să o facă să devină nobilă.
E atâta cheltuială în a o înlătura pe Otilia, veşnica rivală (din perspectiva ei) pentru mărunţişul Auricăi, încât personajul depăşeşte repede, şi încă de la începutul drumului narativ limitele normalului. Aglae e uscată de răutate, aproape nici nu o poţi închipui tânără, la începutul căsătoriei ei cu Simion. Personajul se mişcă într-un timp inert şi de aceea nici nu evoluează, se plimbă doar pe o traiectorie rectilinie, definitiv trasată.
Gesturile cu care îl întâmpină pe Felix tind să stabilească repede relaţia. Felix este tratat cu superioritatea izvorâtă doar din ură faţă de încă un eventual pretendent de moştenire, de aceea „demnitatea” cu care îşi ridică mâna spre a-i fi sărutată se potriveşte prea puţin cu acel „hm!” „arţăgos” rostit „cu un glas răguşit, însă forte. Eşti flăcău în lege!” Aflând că Felix va intra la Universitate, Aglae se miră sumbru. „Felix va cunoaşte curând împunsăturile mătuşii, pe toţi deodată îi împroşcă cu venin:
– Aşa?! se miră Aglae. N-am ştiut: faci azil de orfani. [...] faceţi pensiune, continuă implacabil Aglae. O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol? [...]
– Aşa eşti dumneata, cocoană Aglae, maliţioasă”.
Este întruchiparea răului, malignitatea.
Pascalopol o consideră „maliţiosă”, în realitate Aglae e numai venin, şi mai ales asupra Otiliei îi place să-l verse. Fata încurcă planurile ei din mai multe puncte de vedere.
Privirile lui Felix, fixate asupra Aglaei, în momentul în care Pascalopol îi oferă Otiliei un inel cu safire, descoperă că „prin ochii Aglaei şi ai Aurichii trecură fulgere”.
Aglae conduce peste tot. În propria casă îl şine din scurt pe Simion, face şi desface căsătoriile copiilor, întoarce totul după bunul ei plac. La întoarcerea Olimpiei, Aglae simulează supărarea, în realitate e satisfăcută că fata ei are un soţ avocat:
„Aglae şi Aurica întoarseră capul simulând surpriza.
– Olimpia! Tu eşti? exclamă Aglae cu o solicitudine în care voia să pună totuşi o uşoară urmă de supărare. Olimpia se lăsă sărutată de Aglae pe amândoi obrajii, în vreme ce mâna acesteia era sărutată cu un respect afectat de Stănică”.
Motivul acestei răceli al relaţiilor îi este explicat lui Felix de Otilia:
„Aceasta-i povesti că totul era o idee absurdă a lui Simion fără nici un temei, pe care o striga când era în toane rele, că bătrânul avea o casă a lui nu prea mare, pe care Aglae voia să i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimţea nevrând să rămână fără nimic. Aglae îi confisca pensia şi orice ban, chiar mica chirie pe care o scotea de pe casa lui. Astfel, s-ar fi părut că rezistenţa bătrânului e un resentiment faţă de tutela Aglaei”.