Friedrich August von Hayek a fost unul dintre cei mai importanţi economişti şi filozofi ai secolului XX. După Ludwig von Mises, profesorul Hayek a fost cea mai de seamă figură a ultimelor decenii în Şcolii Economice din Austria. Nu în ultimul rând a fost cel mai aprig apărător a libertăţii în ultimii 200 de ani.
Născut la Viena pe 8 mai 1899, Hayek a luptat în armata austro-ungară în Primul Război Mondial, urmărind acţiunile de pe frontul italian. La sfârşitul războiului s-a întors la Viena şi şi-a luat doctoratele în economie şi drept.
În 1923 Hayek a devenit asistentul lui Ludwig von Mises, iar în 1927 au fondat împreună Institutul de Cercetare Australian pentru Afaceri (Austrian Institute for Business Cycle Research), Hayek fiind preşedinte şi Mises vicepreşedinte. În 1931 a primit o catedră la Şcoala Economică din Londra unde a stat până în 1948, în acest timp a publicat multe cărţi printre care şi „Drumul către servitute” în 1944.
Din 1950 a predat, la Universitatea din Chicago, filozofie socială şi morală până în 1962. În această perioadă a publicat „Contrarevoluţia în ştiinţă” (1952), „Constituţia libertăţii ”(1961) şi „Ordinea senzorială”(1952).
Din 1962 până în 1967 a fost profesor de economie politică la Universitatea din Freiburg, apoi profesor de economie la Universitatea din Salzburg până în 1974, când Hayek s-a întors la Universitatea din Freiburg unde a rămas până la moartea sa. Printre operele din această perioadă putem aminti: „Studii în filozofie, politică şi economie ”(1967), „Lege, legislaţie şi libertate”(3 volume 1973-1978), „Denaţionalizarea banilor” (1976), „Noile studii în filozofie, politică, economie şi istoria ideilor”(1978) şi „Conceptul fatal”(1990).
În 1974 a primit Premiul Nobel pentru ştiinţe economice. Hayek a murit în anul 1992 pe 23 martie la vârsta de 92 de ani. El a publicat peste 130 de articole şi 25 de cărţi.
"Drumul către servitute" a apărut în 1944 şi a reprezentat începutul unei lungi perioade în care interesul lui Hayek pentru analiza economică s-a combinat cu studii constituţionale, cu o amplă perspectivă asupra istoriei, a vieţii sociale. Cele mai importante momente, în acest sens, le reprezintă cărţile sale "Constituţia libertăţii" (1960) şi trilogia "Lege, legislaţie şi libertate" (publicată în anii '70). Prin aceste lucrări, Hayek a consacrat renaşterea liberalismului clasic în veacul al XX-lea.


DOMNIA LEGII

„Condiţiile dintr-o ţară liberă se deosebesc cel mai limpede de acelea dintr-o ţară aflată sub un guvernământ samavolnic prin respectul acordat marelui principiu cunoscut sub numele de Domnia Legii. Acesta înseamnă că în toate acţiunile sale guvernământul este îngrădit de reguli neschimbătoare anunţate în prealabil, reguli care permit să se prevadă cu o certitudine mulţumitoare felul în care autorităţile îşi vor folosi în diverse situaţii puterile coercitive, şi că fiecare să-şi planifice propriile activităţi pe temeiul acestei cunoaşteri. Cu toate că un astfel de ideal nu poate fi atins nicicând în chip perfect, căci legiuitorii, ca şi cei cărora li se atribuie aplicarea legii, sunt supuşi greşelilor, e destul de clară chestiunea esenţială: că libertatea de acţiune a organelor executive care exercită puterea coercitivă trebuie să fie redusă cât de mult posibil. Cu toate că orice lege restrânge într-o anumită măsură acţiunile individuale, prin aceea că afectează mijloacele pe care oamenii le pot folosi în atingerea scopurilor lor, sub domnia legii guvernământul nu-şi permite să ia măsuri ad-hoc care nesocotesc eforturile oamenilor. În cadrul regulilor cunoscute, individul est liber să caute să-şi împlinească scopurile şi dorinţele personale, având siguranţa că puterile statului nu vor fi folosite în chip deliberat pentru a-i zădărnici eforturile.
Un caz particular al distincţiei mai generale dintre domnia legii şi guvernământul samavolnic […] este şi distincţia dintre […] cadrul legal stabil, în interiorul căruia activitatea este călăuzită de decizii individuale, şi conducerea activităţii economice de către o autoritate centrală. În primul caz, guvernământul se limitează la a stabili reguli care fixează condiţiile în care resursele disponibile pot fi folosite, lăsând indivizilor să hotărască în ce scopuri vor fi folosite. În al doilea caz, guvernământul dirijează utilizarea mijloacelor de producţie în anumite scopuri[…]. Într-o lume în care totul a fost prevăzut în amănunt, statul nu reuşeşte mai niciodată să rămână imparţial.