În evoluţia disciplinei de care ne ocupăm s-a întâmplat ceva paradoxal. Autorul care i-a conturat unele dintre liniamentele de bază, care a impus abordări şi concepte ce se regăsesc şi astăzi în dezbaterea de profil, nu a pronunţat niciodată cuvântul geopolitică. El a operat cu termenul de geografie politică, intitulând chiar una dintre lucrările sale de bază “Geografia politică”, publicată în 1897.
Considerat întemeietorul de fapt al geopoliticii, Friedrich Ratzel a fost un remarcabil om de ştiinţă. Născut la 30 august 1844, în Karlsruhe, a încheiat studiile universitare la Heidelberg, în 1868. În anul următor face o călătorie în Mediterana, prilej cu care se depărtează de formaţia sa de zoolog şi se apropie de studiul geografiei. Între 1874 - 1875 efectuează o călătorie în America de Nord şi Mexic, unde studiază viaţa locuitorilor de origine germană. Se întoarce “convins de atracţia şi importanţa cercetării geografice”, căreia i se va consacra până la sfârşitul vieţii.
În 1882 şi 1891, Ratzel publică primul şi, respectiv, al doilea volum din, poate, cea mai importantă lucrare a sa, “Antropogeographie”, în care aşează noi fundamente geografiei umane. În 1897 apare lucrarea “Politische Geographie”, un alt volum definitoriu pentru concepţia sa despre rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state. Referindu-se la semnificaţia acestei lucrări, dar şi a operei ştiinţifice a lui Friedrich Ratzel în ansamblu, Simion Mehedinţi scria: “Lucrarea aceasta a fost menită să răstoarne şi să transforme o întreagă rubrică a literaturii geografice. Până la Ratzel, sub numele de geografie politică se înţelegea o înşirare de suprafeţe ale statelor şi provinciilor, de graniţe, populaţii, împărţiri administrative, forme de guvernare şi alte amănunte fără spirit geografic. Era o adevărată moştenire din vremea perucilor, o geografie Almanach - Gotha… Ratzel îşi dă seama că o astfel de moştenire penibilă nu mai poate fi suferită mult timp. Geografia politică are să se ocupe, zicea el, de stat. Iar statul nu este o ficţiune cartografică, ci o realitate biologică şi el. E o parte din faţa pământului şi o parte din omenire, diferenţiată în anumite împrejurări naturale ce trebuie studiate. Statul, ca şi orice organism, se naşte, creşte, decade şi piere în legătură cu anumite împrejurări fizice: rasă, formele plastice ale scoarţei, clima etc. Prin urmare, în spaţiu - între ecuator şi poli - iar în timp - evolutiv, de la statul umilit, compus abia din câteva sate, şi până la statele mondiale, cum e cel englezesc, cel rusesc etc. - omul de ştiinţă trebuie să urmărească toate formele acestea sociale, cu gândul de a le reduce la categorii geografice” (S. Mehedinţi, “Antropogeografia şi întemeietorul ei, Friedrich Ratzel”).
Spirit adânc, autorul german îşi dă seama de “moştenirea penibilă” pe care o prezenta geografia la sfârşitul de secol, practic inegală într-un empirism fără orizont. De aceea, el încearcă să sistematizeze acest imens material cules de-a lungul vremii. Perspectiva de sistematizare este una geografică. Numai că Ratzel deschide cercetarea geografică spre fenomenul social şi statal fără de care demersul geografic nu ar avea sens; mai mult, autorul german încearcă o întemeiere şi o explicare din perspectivă geografică a statului, a evoluţiei şi puterii sale. Astfel, el depăşeşte graniţele geografiei politice şi face analiză geopolitică, fără însă a pronunţa acest nume.


3.1.1. Spaţiul – arealul de care are nevoie un popor

Acest lucru apare clar, de pildă, atunci autorul german vorbeşte despre spaţiu. Termenul ca atare este folosit de toţi gânditorii care s-au referit la impactul mediului geografic asupra vieţii politice, de la Turgot (întemeietorul termenului de geografie politică) la Montesquieu şi Herder. În viziunea lui Ratzel, spaţiul nu este echivalent cu teritorul unui stat. Deci el nu are o accepţiune fizico-geografică. Spaţiul desemnează limitele naturale între care se produce expansiunea popoarelor, arealul pe care acestea tind să-l ocupe, considerând că acesta le revine în mod natural. Spaţiul modelează adânc existenţa populaţiei care îl locuieşte. Spaţiul condiţionează, potrivit lui Ratzel, nu numai limitele fizice de extindere ale unei comunităţi, ci şi atitudinea ei mentală faţă de lumea înconjurătoare.
Spre a înţelege mai bine conţinutul noţiunii de spaţiu, autorul recurge la două noţiuni sugestive: concordanţe şi discordanţe antropogeografice. Prima se realizează prin colonizarea internă a unui spaţiu, ceea ce semnifică distribuţia cât mai omogenă a populaţiei pe suprafaţa statului. Discordanţa apare în momentul în care suprafaţa statului este locuită fie de un număr prea mare de oameni, fie, dimpotrivă, de o populaţie redusă. Cazul cel mai flagrant de discordanţă antropogeografică ar fi, după părerea autorului german, Rusia, care la sfârşitul secolului trecut avea o suprafaţă de 10 ori mai mare decât Germania şi de 2,5 ori mai mare decât a principalelor state europene luate la un loc, dar populaţia sa era mai redusă decât cea din Europa Centrală, de pildă. De aceea, în cazul ruşilor cel puţin, “foamea de spaţiu” nu are nici un alt temei decât “reflexul moştenit de la populaţiile primitive ale stepei”.
Foamea de spaţiu devine explicabilă şi are un temei adevărat atunci cînd se înregistrează o densitate prea mare, care nu mai asigură condiţii potrivite de evoluţie: “Pe un teren mic, oamenii devin prea numeroşi, se apropie unii de alţii, se încaieră şi se luptă între ei, se epuizează dacă nu li se oferă spaţiu nou pentru colonizare” (F. Ratzel, citat în S. Micu Sava, “Geopolitica. Şcoala geopolitică germană”, pag. 40). În ambele cazuri ia naştere un fenomen de migraţie, mai ales atunci când teritoriul cu densitate redusă este vecin cu cel cu densitate mare. Se produce astfel ceea ce autorul numeşte colonizare externă, deci o migraţie dinspre teritoriul suprapopulat spre cel subpopulat, întrucât spaţiile subpopulate atrag cu o putere fizică populaţia din spaţiile suprapopulate. “Revărsarea din teritoriile dens populate către cele slab populate se transformă în regulă... Atunci poporul năvăleşte în afara sa şi apar toate acele forme ale creşterii spaţiale care duc în cele din urmă, în mod necesar, la dobândirea de noi teritorii. Aceasta este colonizarea externă” (F. Ratzel, citat în Pozdneakov, “Geopolitica”, pag. 18). În acest context, Ratzel foloseşte noţiuni cum ar fi “Volk ohne Raum” (popor fără spaţiu), “Raumsin” (simţul spaţiului).
Iată cum sintetizează autorul german cele două forme de colonizare: ”un popor creşte prin aceea că-şi măreşte numărul, o ţară prin aceea că-şi măreşte teritoriul. Întrucât unui popor în creştere îi trebuie teritoriu nou, el creşte peste marginile ţării. Mai întâi el valorifică în interior, pentru sine şi pentru stat, pământul care nu fusese încă ocupat: aceasta este colonizarea internă. Dacă nici aceasta nu mai ajunge, atunci poporul năvăleşte în afară şi apar toate acele forme ale creşterii spaţiale…care duc în cele din urmă, în mod necesar, la dobândirea de noi teritorii: aceasta este colonizarea externă. Invazia militară, cucerirea, este adeseori strâns legată de această colonizare” (citat în G. Heyden, “Critica geopoliticii germane”, pag. 129).
Spaţiul este important. El reprezintă semnul cel mai edificator că un popor se află în ascensiune, dar el nu semnifică neapărat şi forţa statală, care se află mai degrabă în legătură cu populaţia, sau mai precis exprimă corelaţia celor doi factori: spaţiul şi populaţia. Puterea ca atare este totuşi mai strâns legată de populaţie, întrucât “densitatea mare a poporului înseamnă cultură”. În acest sens, autorul vorbeşte de “numărul politic al populaţiei” (S. Micu Sava, “Geopolitica. Şcoala geopolitică germană”, pag. 39), deci un număr suficient de mare pentru a coloniza un teritoriu, pentru a zămisli o cultură, pentru a se impune ca o identitate în rândul altor comunităţi.
Autorul “Antropogeografiei” evită să dea cifre precise în ceea ce priveşte numărul optim al populaţiei sau suprafaţa optimă a unui stat. În ceea ce priveşte mărimea teritoriului, el menţionează că un stat puternic ar trebui să tindă spre o suprafaţă de 5 000 kilometri pătraţi. Un stat aflat în ascensiune va tinde întotdeauna să ocupe poziţii naturale avantajoase, prin aceasta înţelegând spaţii naturale închise - vecinătatea unui lanţ de munţi, a mării etc. - sau puncte obligatorii de trecere (pasuri muntoase, strâmtori).
Friedrich Ratzel foloseşte şi termenul de geospaţii, prin acestea înţelegând extinderea forţei civilizatoare a unei civilizaţii la nivelul unui continent (geospaţiul american). O asemenea extindere poate fi şi politică, în acest caz rezultând imperiile, care au viaţă trecătoare pentru că ele nu zămislesc state propriu zise. Ceea ce deosebeşte geospaţiul de imperiu este prezenţa esenţială a culturii şi a forţei sale modelatoare.
Autorul german formulează şi o serie de legi ale spaţiului şi aşezării în spaţiu. Cum avea să sublinieze chiar Ratzel, aceste legi topesc în ele totalitatea principiilor privind creşterea spaţială a statelor. Aceste legi sunt:

1. Spaţiul unui stat creşte odată cu creşterea culturii sale;
2. Creşterea spaţială a statelor este un însoţitor al altor manifestări ale dezvoltării lor, cum sunt forţa ideilor, intensitatea comerţului, activitatea desfăşurată în diferite sfere;
3. Statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităţilor politice având o importanţă mai redusă;
4. Frontiera constituie organul periferic al statului şi în această calitate serveşte drept martor al creşterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum şi al schimbărilor survenite în organismul său;
5. În creşterea sa statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic înconjurător: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, zone bazate în diferite resurse;
6. Primul impuls de creştere teritorială este primit de statele subdezvoltate (nedezvoltate) din exterior, de la civilizaţiile mai avansate;
7. Tendinţa generală de asimilare sau absorbţie a naţiunilor mai slabe se auto-întreţine prin înglobarea de noi teritorii; pe acest pământ, nu este loc doar pentru “state mari” (în R. Fifield şi E. Pearcy, “Geopolitics in Principle and Practice”, pag. 10).