Organizare, conceperea şi funcţionare sa conduce la mutaţii în viaţa socială, economică şi politică. Din această cauză, fiscalitatea trebuie analizată nu numai din perspectivă statică, ci şi dinamică. Prin utilizarea sa ca instrument al deciziilor politice, fiscalitatea este în acelaşi timp generatoare şi rod al politicii fiscale. Adică face să funcţioneze diferite tehnici şi mecanisme de prelevare a impozitelor şi taxelor în scopuri politice, economice şi/sau sociale.
Luarea în discuţie a fiscalităţii este importantă şi necesară, întrucât, din modul în care acesta este construită şi funcţionează, se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscală, politica fiscală şi eficienţa implicării puterii publice în viaţa economică şi socială a unei societăţi.
Fiscalitatea, urmăreşte realizarea obiectivelor politicii economice şi ale celei sociale ale statului. Atunci când devine frână în realizarea acestor obiective, societatea reacţionează pentru reformarea lui, pentru a reorienta spre ceea ce ea consideră a fi ţelul ei.

1.2. Conceptul de fiscalitate.

1.2.1.Abordări privind fiscalitatea:

Există cel puţin două abordări ale conceptului.

A. Fiscalitatea este văzută ca totalitatea impozitelor şi taxelor dintr-un stat.

B. Se pune accentul pe elementele definitorii ale sistemului fiscal în general, îl defineşte prin prisma relaţiilor dintre elementele care formează acest sistem.

Prima abordare se bucură de concizie şi expresivitate, permiţând o analiză pragmatică mai uşoară şi mai eficientă a modului în care este constituită şi funcţionează. Astfel, o primă definiţie în cadrul acestei abordări consideră fiscalitatea "totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de la persoane fizice şi juridice care alimentează bugetele publice".
O altă definiţie vede fiscalitatea ca fiind "totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură acestuia o parte covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuţie specifică şi un anumit rol regulator în economie”.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte fiscalitatea astvel ; ,,Sistem de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc. • Totalitatea obligaţiunilor fiscale ale cuiva.”
Pentru alţi autori, "fiscalitatea este totalitatea impozitelor în care componentele sunt în strânsă legătură între ele, ca şi cu sistemul politic şi aparatul socio-politic".
Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, unii autori consideră că sistemul fiscal „cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulţime de elementc(materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului".
Fiscalitatea este, în mod normal, expresia voinţei politice a unei comunităţi umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat şi dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor care o reprezintă, să se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice şi în special, fiscale.

Prezintă următoarele două caracteristici:

1. exclusivitatea aplicării, care presupune faptul se aplică într-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un sistem de bugete (central sau local).

2. autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă este un sistem fiscal complet, ceea ce înseamnă că acesta conţine toate regulile de aşezare, lichidare şi încasare a impozitelor necesare pentru punerea în aplicare.

Dacă un sistem fiscal, prezentând cele două caracteristici de mai sus, a fost elaborat de organele proprii ale teritoriului în care se aplică, se va putea vorbi de autonomie fiscală completă sau de suveranitate fiscală.
Statul suveran din punct de vedere politic şi fiscal poate deci să exercite o putere fiscală absolută în cadrul teritoriului său. De asemenea, în situaţii speciale, un stat poate să decidă ca pe teritoriul său să existe două sau mai multe sisteme fiscale care să se bucure de o autonomie mai mult sau mai puţin extinsă şi întreţinând între ele relaţii definite, dacă este cazul, prin convenţii sau acorduri de drept intern (cazul statelor federale). În schimb, statul nu poate să exercite nici o putere fiscală în exteriorul teritoriului său.
Suveranitatea fiscală implică faptul că nu există reglementări cu putere de obligativitate ca alte state, organizaţii sau organisme internaţionale să fie abilitate să instituie impozite la scară internaţională şi nici să emită reglementări cu caracter fiscal obligatoriu pentru toate statele lumii.
Suveranitatea fiscală mai presupune şi faptul că fiecare stat suveran ar libertatea deplină în alegerea sistemului fiscal pe care să-1 promoveze, în definirea impozitelor care îl compun, în stabilirea contribuabililor, în definirea ariei masei impozabile, în dimensionarea cotei de impunere, în fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilităţi fiscale, în sancţionarea abaterilor de la prevederile legilor fiscale, în soluţionarea litigiilor dintre administraţia fiscală şi contribuabil etc.
În condiţiile integrării economice şi ale mondializării schimburilor economice care au loc astăzi, impozitul nu poate rămâne insensibil la aceste fenomene. Din contră, fiscalitatea unui stat acţionează asupra altora şi viceversa, iar măsurile luate de un stat sau altul de a modifica sau a păstra dreptul fiscal existent nu sunt neutre în ceea ce priveşte economiile altor state. Se vorbeşte de necesitatea adoptării unei apropieri globale a politicilor fiscale care, cel mai adesea, se exprimă prin necesitatea armonizării sistemelor fiscale în diferite ţări. O astfel de evoluţie riscă să bulverseze fiscalităţile naţionale, iar, pe termen lung, chiar autonomia şi suveranitatea politică a statelor.