Instituţia extrădării în dreptul român apare de la sfârşitul secolului al XIX – lea.
Recent România a cerut extrădarea unor ofiţeri taiwanezi de pe nava „ Maersk – Dubai”, acuzaţi de uciderea a trei pasageri clandestini români, pe care i-a abandonat pe mare, în apele teritoriale canadiene. Cererea a fost fundamentată pe un tratat încheiat între Marea Britanie şi România, datând încă din anul 1893, în baza căruia Canada este considerată parte a Commonwelth- ului.
Însă cele mai elocvente izvoare despre instituţia extrădării sunt cele de la începutul secolului XX, respectiv Constituţia Regatului României din 1923, unde, în Titlul II, art. 32 se spune: „ Extrădarea refugiaţilor politici este oprită”.
La 20 aprilie 1929 se semnează un Protocol privind considerarea infracţiunilor de falsificare de monedă ca infracţiuni de drept comun, în ceea ce priveşte extrădarea, iar la 3 mai 1930 Regele semnează Decretul 1460 privind promulgarea legii privind ratificarea Protocolului.
Codul Penal din 1936, denumit şi Codul Penal Carol al II-lea, stipulează, în capitolul IX, articolul 634, aliniatele 1-6 condiţiile de fond, condiţiile privitoare la infracţiune, pedeapsă şi cu privire la urmări.
Codul penal român din 1968, în articolele 6 şi 9 are reglementări privitoare la extrădare.
Astfel, potrivit art. 6 alin. 2, „ Pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul în care s-a obţinut extrădarea lui”. În art. 9 denumit „ Extrădarea” se prevede că aceasta se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.
Prima lege privind extrădarea este Legea nr. 4/1971

Constituţia României din anul 1991, în articolul 19, aliniatele 1 şi 2 stipulează: „ Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România” şi „ Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate”
Parlamentul României a ratificat şi a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, la data de 14.05.1997, Convenţia europeană de extrădare, din 13 decembrie 1957, precum şi cele două protocoale adiţionale la aceasta, din 1975 şi 1978.
Doamna profesoară Rodica-Mihaela Stănoiu spunea:
„Extrădarea apare ca un act bilateral ce intervine între două state: unul pe teritoriul căruia se află infractorul refugiat şi căruia i se adresează cererea de extrădare ( statul solicitat ) şi altul care este interesat în pedepsirea infractorului şi care adresează în acest scop cererea de extrădare (statul solicitant ). Prin finalitatea sa, extrădarea este deci un act de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul pentru a fi tras la răspundere pentru infracţiunea săvârşită.” (1 )
România a încheiat convenţii de asistenţă juridică cu mai multe state, şi anume: Albania, Algeria, Belgia, Bulgaria, Republica Populară Democrată Coreeană, Cuba, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Maroc, Mongolia, Polonia, Rusia, Siria, Tunisia, Turcia, Ungaria.
Cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor a aprobat tratatul tip extrădare. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest Tratat prin Rezoluţia nr. 45/116 din 14 septembrie 1990, invitând statele membre să colaboreze, în cadrul unor aranjamente bilaterale şi multilaterale, în vederea întăririi măsurilor de prevenire a criminalităţii şi de întărire a procesului de justiţie penală. ( 2 )