În ţările din Uniunea Europeană fermele sunt private, fiecare fermier deţinând propriul său teren, clădirile construite pe acesta, efectivele de animale, maşinile şi utilajele agricole aferente. Majoritatea sunt ferme familiale, peste 80% dintre ele bazându-se în întregime pe munca desfăşurată de membrii familiei respective şi pe asistenţa primită din partea consultanţilor agricoli.
În ultimul secol, fermele şi-au mărit dimensiunile prin achiziţionarea de terenuri agricole şi prin creşterea efectivelor de animale. Începând din jurul anului 1970, fermele individuale au început să se specializeze. Astfel, majoritatea fermelor se concentrează exclusiv asupra culturii unei specii de plante sau de animale. Fermele de animale sunt specializate în creşterea păsărilor sau a suinelor, a vacilor de lapte, a taurinelor la îngrăşat, a animalelor de blană şi mai nou în creşterea struţilor.
Legislaţia multor ţări din Uniunea Europeană prevede că numai fermierii calificaţi (cu studii) au dreptul de a achiziţiona suprafeţe arabile sau de a creşte animale, cu obligaţia ca proprietarul să locuiască în incinta fermei. Tinerii fermieri pot achiziţiona terenuri la preţul existent pe piaţă numai după ce fac dovada deţinerii unui capital şi au posibilitatea de a face un împrumut la bancă. În unele ţări legislaţia nu permite donarea sau lăsarea drept moştenire a fermelor, astfel că urmaşii fermierilor sunt nevoiţi să cumpere proprietăţile părinţilor la preţul de piaţă din momentul respectiv. Prin urmare, în ferma familială, se investeşte capital nou la fiecare generaţie. În multe cazuri, generaţia următoare preia treptat ferma, adică, tinerii fermieri pot cumpăra jumătate din proprietatea părinţilor, urmând ca ulterior să achiziţioneze şi cealaltă jumătate. Împrumuturile de la bănci sunt garantate cu terenul deţinut, instituţia de împrumut poate acorda împrumuturi echivalente cu până la 70% din valoarea fermei. În cazul în care nu se restituie împrumutul şi nu se plăteşte dobânda, băncile preiau ferma şi o pun în vânzare.
În ultimele decenii fermierii sunt stimulaţi să producă ecologic. În acord cu regulile de producere în sistem ecologic, alimentele ecologice trebuie să fie obţinute cât mai natural posibil. În acest context, este interzisă utilizarea oricărui aditiv anorganic, a chimicalelor, în general.
În producerea de alimente de origine animală ecologice, se pune accent pe modul cum este tratat animalul în mediul său, precum şi pe protecţia mediului înconjurător. O companie care doreşte să proceseze şi să ambaleze alimente organice trebuie să depună un dosar formal la autorităţile statale. Operatorul cu inspectorul merg pe teren, se întocmeşte un raport conform căruia se vor stabili elementele de activitate generală şi cele specifice companiei. De exemplu, se va descrie modul în care produsele ecologice se vor păstra separat de produsele convenţionale, în ce cantitate şi între ce ore se vor procesa şi ambala aceste produse. Certificarea ecologică este acordată numai în momentul în care inspectorul de stat are convingerea că acea companie va avea o activitate de producţie în sistem ecologic. Autorităţile vizitează compania de câteva ori pe an, ocazie cu care primesc dovezi referitoare la modul cum se asigură producerea alimentelor ecologice. Produsele rezultate sunt etichetate, fiecare dintre ele având un simbol naţional pentru produse ecologice. În Danemarca, spre exemplu, principalul produs ecologic este laptele. Unul din patru litri de lapte este ecologic. Acest tip de lapte reprezintă circa 80% din cantitatea de lapte vândută. Dacă la începutul anilor ’90 marea majoritate a produselor ecologice erau vândute de la porţile fermelor şi foarte puţin în magazine special amenajate, astăzi peste 85% din produsele ecologice se vând în supermarket-uri.
Cele mai importante motive pentru cumpărarea produselor ecologice sunt siguranţa calităţii şi a sănătăţii.
În concordanţă cu structura exploataţiilor agricole din Uniunea Europeană şi în România va fi necesar ca cea mai mare parte a producţiei animaliere, destinată pieţei de consum, să fie realizată în exploataţii zootehnice familiale. Acest tip de exploataţie nu poate apărea şi nu se poate dezvolta de la sine, ci printr-un proces stimulat, sprijinit şi condus. Dacă administraţia de stat poate contribui la apariţia exploataţiilor zootehnice familiale, prin pârghiile juridice şi economice avute la dispoziţie, mediul universitar poate contribui, prin programe de extensie, la dezvoltarea acestora. Luând în considerare şi sprijinul limitat acordat producătorilor agricoli, cu mijloace financiare sau materiale, de la bugetul de stat sau din fonduri oferite de organisme internaţionale, apare evidentă necesitatea intensificării preocupărilor pentru realizarea şi dezvoltarea unor exploataţii de dimensiuni viabile, eficiente. În România, direcţia corectă nu poate fi decât spre organizarea de exploataţii zootehnice astfel dimensionate încât să permită aplicarea unor tehnologii şi managemente performante, obţinerea de producţii în condiţii de maximă eficienţă economică. În condiţiile socioeconomice de la noi, creşterea animalelor în condiţii de performanţă, competitivitate şi profitabilitate trebuie să se bazeze pe exploataţia familială, în care fermierul exploatează direct, singur sau împreună cu membrii familiei sale, întregul efectiv de animale şi suprafaţa de teren aferentă. În exploataţia zootehnică familială, fermierul trebuie să aibă cunoştinţe de tehnologie (alimentaţia, reproducţie, selecţie, construcţii, maşini şi instalaţii, zooigienă ş.a.), de management şi marketing, pe care trebuie să şi le împrospăteze permanent, în scopul practicării unor activităţi complexe, performante şi profitabile.