Este literatura comunicare? Iată o întrebare pe care e normal să ne-o punem, dacă ţinem seama de cele două înţelesuri esenţiale ale comunicării: a comunica ceva şi a comunica cu cineva. Mulţi cercetători consideră că scriitorul doar se exprimă, şi nu(se) comunică; că în cazul comunicării conţinuturilor sufleteşti imaginare, termenul de comunicare devine foarte aproximativ şi doar metaforic. Informaţia reală ar fi altceva. Se spune, aşadar, că o bună parte dintre scriitori nici nu-şi propun să comunice cu cititorii, ceea ce îi interesează este pur simplu să-şi exprime sentimentele şi trăirile în opere. Pe de altă parte, criticul Mihail Ralea afirmă contrariul: “Oricît se susţine într-o estetică ideală că artistul creează pentru el însuşi fiindcă are ceva de spus, în realitate el scrie pentru o societate dată, adică pentru un anumit public.” Chiar dacă se admite că literatura este o comunicare, ea rămîne a fi una mai puţin obişnuită. Textul literar, prin structura sa, se deosebeşte de simpla informaţie. El permite transmiterea unui ansamblu de “informaţii” cu neputinţă de comunicat prin mijloacele limbajului comun. În opinia poetului Robert Frost, poezia este mijlocul prin care oameniilor li se vorbeşte despre lucruri pe care ei le cunosc, dar nu au cuvinte să le numească.
Există, prin urmare, şi o comunicare artistică- transmitere a mesajului artistic de la creator la receptor prin intermediul operei de artă. Comunicarea artistică/literară este posibilă numai dacă opera de artă/literară poate fi decodată de receptor, dacă are o structură creată pe baza ansamblului experienţei artistice şi sociale, comune atît creatorului, cît şi receptorului.
Din antichitate pînă în prezent se încearcă definirea specificului literar, stabilirea unor criterii precise de disociere a literaturii de “ nonliteratură” sau “pseudoliteratură”. Estetica clasicistă a propus conceptul de belles lettres (“scrierii frumoase”), care deosebeşte literatura de celelalte manifestări verbale scrise prin calitatea limbajului folosit, adică prin scrisul “frumos”, “onorat”, “calofil” cu artificii retorice improprii exprimării obişnuite. Literatura, aşadar, a fost şi mai este considerată artă a cvuvîntului, un limbaj deviat de la norma vorbirii comune. Roman Jakobson introduce noţiunea de literaritate (literaturnost).
Într-o definiţie din 1921 el spune: “Obiectul ştinţei literare nu este literatura, ci literaritatea, adică ceea ce face dintr-o operă dată o operă literară”. Jakobson e de părere că literaritatea nu trebuie căutată în subiectul/tema/motivele unui text,ci în stilul/structura acestuia. Cu alte cuvinte, textul artistic se diferenţiază de celelalte tipuri de texte nu atît prin ce decrie, dar cum descrie. În opinia lui Jakobson,comunicarea verbală se transformă în una literară atunci cînd ea conţine un limbaj figurat (conotativ).
Limbajul figurat îi arată destinatarului că el se află în faţa unui fenomen lingvistic care se evidenţiază pentru propria valoare. Mesajul se auto-oglindeşte, atrăgînd-i atenţia receptorului căse află în faţă unei comunicări neobişnuite. Literaritatea apare, asfel, ca o abatere da la norma vorbirii obişnuite, abatere ce declanşează în cititor efecte emoţionale, estetice. Teoria lui Jakobs nu poate fi însă acceptată astăzi. În primul rînd, literaritatea nu mai poate fi confundată cu limbajul figurat/conotaţia. Poezia actuală utilizează deseori un limbaj tranzitiv, lipsit de figuri, apropiat de cel al prozei. Arta cuvîntului înseamnă pentru unii capacitatea de a oferi cît mai multe idei în cît mai puţine cuvinte, ceea ce nu presupune neapărat existenţa limbajului figurat. În al doilea rînd,definiţia literaturii ca limbaj figurat nu se potriveşte nici prozei. Or, pe noi ne interesează un criteriu comun tuturor textelor literare. În al treilea rînd, metaforele, metonimiile şi alte figuri de stil pot fi întîlnite şi în limbajul uzual. Şi, în sfîrşit literaritatea nu poate fi definită o dată pentru totdeauna şi fară a se ţine seama de preferinţele publicului. Principiile, convenţiile care acordă sau nu calitatea de literaritate a unui text se modifică o dată cu trecerea timpului: “Ceea ce e fapt literar pentru o epocă, va fi un fenomen lingvistic de viaţă socială pentru alta. În Evul Mediu conceptul de literatură se confundă cu cel de literatură sacră. Criteriul de apriciere era moral şi nu estetic. Astăzi, pentru noi şi textele profane sînt literatură” (Iurii Tînianov). Pe de altă parte, fiecare dintre noi judecă textele în funcţie de nişte norme cunoscute din şcoală, din experienţe lecturii, din sursele critice, astfel încît unii cercetători ajung să susţină că literatura este ceea ce fiecare cititor crede că este literatură.
Mai mulţi teoreticieni consideră că literaritatea constă în insolitare (ostranenie), procedeul introdus şi comentat de Victor Şklovski în felul următor: “Dacă examinăm legile generale ale percepţiei observăm că acţiunile, odată devenite obişnuite, se transformă în automatisme. Astfel, toate deprinderile noastre se refugiază în sfera incoştientului şi automatismului; cei care-şi pot aminti senzaţia pe care au avut-o cînd au ţinut pentru prima oară condeiul în mînă sau cînd au vorbit pentru proma oară într-o limbă străină şi care pot compara această senzaţie cu cea pa care o încearcă în momentul în care fac acelaşi lucru pentru a mia oară, vor fi de acord cu noi... Aşa trece viaţa, prefăcîndu-se în nimic. Automatizarea înghite lucrurile, hainele, nevasta şi teama de război. Pentru a reda senzaţia vieţii, pentru a simţi lucrurile, pentru a face ca piatra să fie piatră, există ceea ce se numeşte artă. Scopul artei este de a produce o senzaţie a lucrului, senzaţia care trebuie să fie o vedere, şi nu doar o recunoaştere. Procedeul artistic este un procedeu al insolitării lucrurilor, un procedeu care face ca forma să devină mai complicat,care sporeşte deficultatea şi durata percepţiei, fiindcă procesul percepţiei în artă are un scop în sine şi trebuie prelungit... Obiectele percepute de mai multe ori încep a fi percepute prin recunoaştere: ştim că obiectul se găseşte înaintea noastră, dar nu-l mai vedem. De aceea nu putem să spunem nimic despre el. În artă, eliberarean obiectului de automatismul perceptiv se stabileşte prin diferite mijloace... Procedeul insolitării la Tolstoi constă în aceea ca el nu denumeşte obiectul cu numele său, ci îl descrie, ca şi cum l-ar vedea pentru prima oară, redă fiecare întîmplare, ca şi cum s-a petrece pentru prima dată; iar în descrierea obiectului nu foloseşte numerele date în general părţilora acestuia, ci apelează la denumirile părţilor corespunzătoare ale altor obiecte.
Să luăm un exemplu. În articolui E ruşine, Tolstoi insolitează astfel noţiunea de biciuire: “... oameni acre au încălcat legea sînt despuiaţi, trîntiţi la pămînt şi bătuţi cu nuielele peste funs”, iar cîteva rînduri mai jos: “biciuiţi peste feţele goale”. Fragmentul este însoţit de o remarcă: “Şi pentru ce să recurgi tocmai la acest mijloc prostesc şi barbar de a pricinui durerea, şi nu la un altu: de plină, să fie înţepaţi cu ace în urmă sau într-o altă parte a corpului, să li se strîngă mîinile sau picioarele într-o menghină... “Biciuirea obişnuită este insolitată atît prin descrierea sa, cît şi prin propunerea de a i se schimba forma, fără a-i schimba esenţa. Tolstoi a descris cu ajutorul acestui procedeu toate bătaliile din Război şi pace.”
Se poate observa totuşi că Şklovski ne propune un procedeu propriu nu numai literaturii, ci şi altor arte şi chiar ziaristicii. În concluzie, orice definiţie a literarităţii este nesatisfăcătoare pentru că nu poate exprima cu exactitate specificul acesteia. “Dificultatea enormă a disocierii literar-neliterar nu constă în stabilirea unor categorii abstracte, ci în recunoaşterea realităţii lor în materia vie a literaturii. Este greu de trasat o linie de demarcaţie dintre literar şi neliterar” (Andrian Marino).
Există o prejudecată care îşi are originile în opera lui Platon: literatura ar reprezenta doar nişte fantasme, o gratuitate fără relevanţă pentru cunoaştere, deoarece nu există decît într-un imperiu al neadevărului şi al umbrelor. Totuşi, fiind o formă de manifestare a spiritului uman creator, literatura implică şi un orizont al cunoaşterii. Există un domeniu al realităţii rezervat exclusiv cunoaşterii artistice (Ce cunoaştem din realitate prin intermediul operei), iar pe de altă parte,există şi o poziţie specială a artei în raport cu aceeaşi realitate, adică cum cunoaştem.