„– Dar, papa, e Felix!
Felix privi spre capătul scării ca spre cer deschis.” Apoi i se desenează înaintea ochilor „fata, subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă la poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare colorată de dantelă pe umeri”.
Modul în care i se prezintă lui Felix, e simplu şi direct:
„– Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare că ai venit! zise ea volubil. Eu sunt Otilia.
Apoi, părându-i-se că tânărul nu reacţionează destul de călduros, întrebă, întorcând adânc faţa spre el:
– Oare nu-ţi pare bine?”
Otilia îi impunea lui Felix modul cum să o trateze. „Felix îi strânse mâna şi avu o clipă impulsiunea de o i-o săruta, însă fata i-o trase cu mult înainte de a lua o decizie şi i-o trecu pe sub braţul stâng”.
Otilia e de la început ocrotitoare. Ea îl introduce în atmosfera familiei şi tot ea face prezentările.
Otilia va urma, ca personaj, structura cunoscută şi abordată şi pentru celelalte. Portretul fetei este schiţat de la început: „fata părea să aibă 18-19 ani. Faţa măslinie cu nasul mic şi ochii foarte albaştrii arată şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare liberate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
G. Calinescu s-a născut la 19 iunie 1899 la Bucureşti. Copilăria o petrece la Botoşani şi la Iaşi, apoi urmează cursurile liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti, ultimul an la Liceul Internat din Iaşi, iar bacalaureatul îl susţine la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti. La Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă şi filozofie are ca profesori pe N. Iorga, V. Pârvan, M. Dragomirescu, Ov. Densuşianu şi Ramiro Ortiz, despre care Călinescu afirma: „tot ce-am învăţat la Universitate de la R. Ortiz am învăţat. Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu”. În 1993 susţine examenul de licenţă în italiană, secundar franceză şi română, apoi pleacă la specializare cu o bursă de doi ani la Şcoala Română din Roma, condusă de V. Pârvan, perioadă în care face intense cercetări arhivistice, deprinde tehnica strângerii de documente şi informaţii care îi va folosi atât de mult în viitoarele lucrări.
Debutează cu versuri la „Universul literar” şi „Sburătorul”, foarte apreciate de Eugen Lovinescu, care afirma: „Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă va continua în critica literară”, fapt pe care, în anul 1928, Călinescu însuşi îl va confirma: „S-a isprăvit – e de neînlăturat – sunt critic”.
Conştient de propria-i valoare, G. Călinescu se va înscire singur în nemurire:
„Nu voi pieri de tot, prin ce am scris şi am cântat
Îmi va rămâne chipul sculptat într-un bazalt”.
În 1947 devine membru al Academiei Române;
G. Călinescu moare la 12 martie 1965, în Bucureşti.
George Călinescu este o personalitate plurivalentă, de formaţie enciclopedică, tipul scriitorului total: critic şi istoric literar, eseist şi estetician, prozator şi poet, dramaturg şi publicist.
Opera sa este extrem de variată, de la poezie, la cea mai completă şi mai complexă istorie a literaturii române. Sunt selectate câteva domenii şi titluri:
Versuri: „Lauda lucrurilor”; „Cronicile optimistului”.
Dramaturgie: „Şun sau Calea neturburată”(mit mongol); „Ludovic al XIX-lea”; „Teatru”.
Proză: „Cartea nunţii”; „Enigma Otiliei”; „Bietul Ioanide”; „Scrinul Negru”.
Critică şi istorie literară: „Viaţa lui M. Eminescu”; „Opera lui M. Eminescu”; „Viaţa lui Ion Creangă”; „Istoria literaturii române. Compendiu”; „N. Filimon”; „Gr. M. Alexandrescu”; „Ion Creangă (viaţa şi opera)”; „V. Alecsandri”.
Studii de literatură universală: „Principii de estetică”; „Impresii asupra literaturii spaniole”; „Estetica basmului”; „Scriitori străini”.
„Istoria literaturii române de la origini până în prezent” este o lucrare monumentală, unică în peisajul literaturii române, concepută iniţial în două volume, devine, aşa cum afirmă Călinescu: „un singur volum compact ca o enciclopedie”. La 15 aprilie 1941 George Călinescu anunţă finalizarea volumului, a cărui tipărire are loc în luna iulie, când, impresionat de valoarea lucrării, Al. Rosetti îi scrie autorului: „Am volumul d-tale pe masă! (...) Recitesc acum ici şi colo pasaje care mă încântă. Dar, de abia acum, realizez că eşti un monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă! Clipe, zile, ore, ani! Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a scrie! Şi nicăieri oboseală, nici plictis... Dar ce fel de om eşti D-ta?” Lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de toţi literaţii epocii şi a rămas o lucrare de referinţă şi o autoritate critică de necontestat în zilele noastre.
Romanul are ca temă viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolulul al XX-lea surprinsă în câteva din aspectele ei tipice, relaţiile de familie, dezumanizate de goana după bani. Supunându-se la obiect, autorul înfăţişează lumea deţinătorilor de capital şi pe aceea a ariviştilor, cu o ascuţită ironie critică.
Lumea romanului gravitează în jurul singurului personaj viu cu adevărat: Otilia. Alăturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe.
Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregeşte parcă din mişcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o învăluie ci întinsele registre pe care evoluează. Autorul însuşi îi fixează identitatea: „Otilia este eroina mea lirică, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi feminină. Flaubertin aş putea spune şi eu: Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie... Eroina este tipizrea mea, fundamentală, în ipostaza feminină. Otilia este oglinda mea de argint...”.
Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o fată bătrână şi nenumăraţi alţi interesaţi doar de partea materilă a oricărei relaţii, ea aduce în prim plan o problematică existenţialistă.
Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaşi albie de gânduri furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri nemărturisite, de singurătate, de zâmbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la ţărm.
Fata e veşnic înconjurată de admiratori şi iubită de „papa Giurgiuveanu” apoi de tânărul Felix, de Pascalopol, un străin care a fost în preajma ei încă de când era mică şi ale cărui sentimente nu sunt deloc lămurite. Otilia e admirată de băieţii de la Universitate, invidiată de rude, curtată vulgar de Stănică, agasată de Titi, Otilia stârneşte oricui dorinţa de a o stăpâni. Nimeni nu va reuşi cu adevărat. Fiecare va cunoaşte mai mult sau mai puţin din ea, dar Otilia va rămâne, cu toată evoluţia ei „o enigmă”.
Cititorului îi este prezentată prin intermediul lui Felix Sima, care, abia sosit în casa lui moş Costache şi neprimit cum s-ar fi aşteptat, dă să plece. Înainte de a-i vedea chipul, Felix îi aude vocea „cristalină”.