Dezvoltarea filosofei, în general, şi celei moderne, în particular, s-a datorat în mare parte rangului sporit al spiritualităţii româneşti. Cel mai de seamă filosof, cărturar şi om de ştiinţă din toate timpurile, Dimitrie Cantemir(1673-1723), a fost remarcabil prin expunerea absolut clară a unor idei şi concepţii absolut confuze în acea perioadă în Europa. Cantemir admite actul creaţiei divine, însă în comparaţie cu contemporanii săi, care considerau că Dumnezeu intervine în continuare în tot ce se întâmplă în lume, filosoful român afirmă că după creaţie Dumnezeu „de lucru se odihneşte”. Şi aceasta are loc fiindcă în univers domină nişte legi, care determină toate procesele naturale. Prin această nouă concepţie în filosofia românească s-a determinat o privire diferită faţă de religie şi ştiinţă. Însuşi Cantemir spune: ”Despre unu şi acelaşi adevăr, care e simplu, teologii... vorbesc teologiceşte, iar de altă parte fizicii(naturaliştii) vorbesc fiziceşte.”
Un alt merit al filosofului moldovean este că el interpretează puţin diferit cele patru feluri de cauze ce influenţează universul (materia, forma, eficienţa şi finalul). Astfel, Cantemir susţine că primele trei acţionează asupra întregului univers, pe când cea de-a patra este doar parte componentă a existenţei umane. Prin această concepţie, Cantemir distinge clar specificul tuturor procese naturale şi specificul existenţei umane