Concept, importanţă, evoluţie
Ideea de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului este o idee modernă, cu profunde rădăcini
însă în gândirea filosofică a umanităţii, care a dobândit valoare de instrument juridic abia prin
proclamarea ei politică, mai întâi la nivel naţional, apoi la nivel universal.
Conceptul de drepturi ale omului s-a născut din tradiţia libertăţilor civile, alimentată de filosofia
lui Locke, Hobbes, Mill şi apoi a întregului secol al XIX-lea. De ea este legată Revoluţia franceză,
Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, mişcarea de eliberare de la 1848. Este o
tradiţie al cărei nucleu era individul şi a cărei cruciadă era relaţia acestuia cu statul.
Conceptul de drepturi ale omului are însă o altă semnificaţie decât cea de libertăţi civile. Deşi
asemănătoare, ele nu se confundă. Drepturile omului încep acolo unde se sfârşesc libertăţile civile, ele
sunt astăzi considerate a fi drepturile indivizilor în relaţiile lor cu ceilalţi indivizi şi nu cu Statul.
Acesta din urmă are doar căderea şi obligaţia de a promova aceste drepturi şi libertăţi fundamentale,
de a le afirma şi garanta, ca fiind inerente fiinţei umane, luată individual sau ca parte a unui grup
social determinat.
Literatura de specialitate a încercat diverse definiţii ale conceptului de drepturi ale omului,
reţinându-se în special faptul că ele reprezintă acele prerogative conferite de dreptul intern şi
recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce
dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane
esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economic, social, politic, cultural şi istoric al unei
anumite societăţi.
Departe de a fi o categoria abstractă de drepturi şi libertăţi conferite omului oriunde şi oricând,
drepturile omului fac parte integrantă din sistemul politic specific fiecărei naţiuni, care asigură de
altfel şi condiţiile concrete social-economice în care acestea pot fi realizate. Interesul manifestat faţă
de această problematică se datorează, aşa cum arată Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, unei preocupări reale faţă de necesitatea promovării şi garantării acestora ca element esenţial
al asigurării progresului, bunăstării şi civilizaţiei în orice societate, al democraţiei şi statului de drept,
şi, de asemenea, observaţiei că de multe ori prin neglijarea sau încălcarea flagrantă a acestor drepturi
şi libertăţi, s-au creat situaţii conflictuale de natură a pune în pericol pacea, stabilitatea şi securitatea
în lume.
Luând ca punct de plecare principiile Cartei Naţiunilor Unite care au proclamat, printre
obiectivele principale ale cooperării statelor membre, promovarea şi încurajarea respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, Adunarea generală ONU a adoptat la 10 decembrie
1948 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, primul act internaţional cu vocaţie de
universalitate. La scurt timp, Adunarea Generală ONU a concretizat, pe baza Declaraţiei, drepturile şi
libertăţile omului în cele două Pacte – Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (16 decembrie 1966) -,
urmate de o serie de convenţii sau declaraţii privind problematica drepturilor omului, cu caracter
global sau specific anumitor domenii.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a depăşit prin importanţa drepturilor şi libertăţilor
afirmate, prin reafirmarea principiilor sale în numeroase convenţii, printr-o largă acceptare din partea
statelor, statutul iniţial de declaraţie cu valoare morală şi politică, dobândind şi o valoare juridică
incontestabilă, fapt recunoscut de altfel atât prin legislaţia internă a multor state, cât şi prin “Actul
final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa” adoptat la Helsinki la 1 august 1975, de
statele europene, SUA şi Canada. Acest ultim document consacră Decalogul principiilor care
guvernează relaţiile reciproce dintre state şi recunoscute ca având valoare de “jus cogens”, Principiul
al VII-lea fiind intitulat “respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a
libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere” .
Drepturile omului precum şi modalităţile concrete de urmărire şi realizare a acestora au cunoscut
o evoluţie continuă. S-a ajuns astfel la elaborarea unor documente internaţionale diferite, dar
complementare şi servind aceluiaşi scop comun, adoptate în cadrul ONU, în cadrul unor instituţii
specializate ale ONU, în cadrul Consiliului Europei, al Organizaţiei pentru securitate şi Cooperare în
Europa şi, în afara zonei europene, în cuprinsul Convenţiei Americane pentru drepturile omului, a
Cartei africane a drepturilor omului şi popoarelor, a Declaraţiei îndatoririlor fundamentale ale
popoarelor şi statelor asiatice, a Declaraţiei islamice universale a drepturilor omului.
O parte a acestor instrumente sunt declaraţii fără putere juridică, reprezentând intenţia statelor,
precedând de regulă convenţiile – care conţin reguli de implementare şi/sau coerciţie. Normele
convenţiilor sunt adesea mai puternice decât cele ale declaraţiilor.
Instrumentele juridice în domeniul drepturilor omului pot fi clasificate în 5 grupuri:
(1) instrumentele universale ale ONU, cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
1948 şi Carta ONU, care include între scopurile sale cooperarea în domeniul educaţiei şi culturii şi
dezvoltarea educaţiei;
(2) instrumentele ONU dedicate unor probleme singulare, spre exemplu Convenţia Internaţională
asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid 1973;
(3) instrumente ONU preocupate cu grupuri sau indivizi în particular: Convenţia privind statutul
refugiaţilor 1951, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei 1979;
(4) instrumente ale unor agenţii specializate ale ONU cum ar fi Convenţia UNESCO privind lupta
împotriva discriminării în domeniul învăţământului 1960, instrumente ale Organizaţiei Internaţionale
a Muncii;
(5) instrumente cu aplicare regională, adoptate de toate sau de majoritatea guvernelor dintr-o
regiune, cum ar fi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale 1950 şi
Protocoalele adiţionale, sau Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor 1981 etc. În aceeaşi
categorie se înscrie şi Actul Final de la Helsinki 1975, chiar dacă include printre semnatare şi SUA,
Canada, CSI.
Documentele internaţionale despre care am făcut vorbire mai sus au meritul incontestabil de a fi
consacrat şi marcat, prin prevederile lor, egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor, faptul că aceştia se
nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi.
Recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului nu decurge deci din apartenenţa
indivizilor la un anumit stat, la o anumită comunitate, ci constituie un atribut natural al acestora. Ele
se referă la toate fiinţele umane, la recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor lor egale şi inalienabile,
indiferent de rasă, limbă, sex, religie, origine naţională ori etnică sau de orice alte trăsături, având deci
o valoare de universalitate.
Toate documentele internaţionale, atât cele încheiate în cadrul ONU, cât şi cele la nivel regional,
atestă deci că recunoaşterea drepturilor omului are un caracter de universalitate şi că protecţia lor
juridică se impune oricărui stat, oricărei comunităţi, cu valoare de obligativitate “erga omnes”.

Categorii de drepturi ale omului. Dreptul la educaţie
Dreptul la educaţie face parte din “a doua generaţie”, a drepturilor economice, sociale şi
culturale, dar el nu poate fi conceput fără recunoaşterea şi garantarea unui complex de alte drepturi,
cum ar fi: dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a aplicării unor pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante, interzicerea muncii forţate, dreptul fiecăruia la libertatea şi securitatea persoanei,
egalitatea în faţa legii, dreptul persoanei de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea umană,
libertatea conştiinţei, gândirii şi religiei (drepturi civile şi politice, sau drepturi din “prima generaţie”);
dreptul la munca liber aleasă sau acceptată, dreptul egal al bărbaţilor şi femeilor de a beneficia de
drepturi economice, sociale şi culturale, dreptul la acordarea unei asistenţe cât mai largi familiei,
ocrotirea mamelor, copiilor şi adolescenţilor, dreptul fiecărei persoane la un nivel de trai suficient
pentru ea însăşi şi familia sa, dreptul la sănătate fizică şi mentală, dreptul fiecărei persoane de a
participa la viaţa culturală, dreptul de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale (drepturi
economice, sociale şi culturale, sau drepturi din “a doua generaţie”); dreptul la mediu înconjurător
sănătos, dreptul la mediu social corespunzător (de combatere a terorismului, criminalităţii, folosirii de
droguri), dreptul la pace şi securitate (drepturi de solidaritate, sau drepturi din “a treia generaţie”).
Pentru a avea întreaga valoare juridică recunoscută lor de statele semnatare ale Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, ale Pactelor şi celorlalte convenţii în materia drepturilor omului,
este absolut necesar ca aceste drepturi să fie percepute ca un tot, ca un complex de principii menite să
afirme drepturile naturale şi universale ale omului în deplinătatea personalităţii sale şi în considerarea
locului şi rolului său în lume.

Referatul Educatia in contextul depturilor omului - alte pe care doriti sa-l downloadati nu este gratuit. Alegeti una din modalitatile de plata de mai sus pentru a primi codul pentru descarcarea referatului.

Va rugam sa introduceti o adresa de mail valida. Referatul cumparat va fi trimis si la adresa de mail pe care o veti spefica, descarcarea acestuia incepund in momentul in care dati click pe butonul 'descarca', dupa ce ati completat toate datele necesare.