Fluorul situat în grupa a VII-a (a halogenilor) din tabelul lui Mendeleev, este considerat cel mai stabil element al grupei fiind folosit cu succes în profilaxia odontoparodontală. În medicină prin profilaxie se înţelege ansamblul măsurilor medico-sanitare care se iau pentru prevenirea apariţiei şi răspândirii unei boli.
Din punct de vedere stomatologic, profilaxia are ca obiect central dezvoltarea şi conservarea unui sistem stomatognat optimal de-a lungul întregii vieţi prin:
1. profialxie primară care urmăreşte evitarea apariţei bolilor oro-dentare;
2. profilaxia secundară ce are ca scop exprimarea, depistarea şi tratamentul precoce şi corect al afecţiunilor oro-dentare;
3. profilaxia terţiară care constă în suprimarea şi eliminarea unor evoluţii ulterioare ale îmbolnăviri cu scopul de a preîntâmpina functio-lesa.
Grija pentru sănătatea cavităţii orale şi a unităţilor odonto-parodontale începe imediat după naştere. O dată cu apariţia dinţilor de lapte la copii încep şi problemele stomatologice. În acest caz un rol important îl are profolaxia care trebuie să fie făcută de la vârste fragede – de la 3 ani: periajul dinţilor, chiar şi la această vârstă, cât şi alimentaţia bogată în vitamine, calciu, fluor ajută la mineralizarea dinţilor, efectul fiind benefic asupra adultului de mai târziu.

SURSE ŞI APORTUL DE FLUOR

În natură ionul de fluor se găseşte în aer, sol, apă şi desigur în alimente, doar în combinaţii chimice. Alături de alte minerale, fluorul se găseşte sub formă de urme în componenta anorganică a structurilor dentare. Cel care ne interesează este fluorul din apă şi alimente:
 aportul de fluor din alimente este 0,2-0,6 mg zilnic;
 apa potabilă are un conţinut de fluor variabil, 90% dintre sursele de apă din România fiind sărace în acest elemnt.
Din această cauză s-a ajuns la necesitatea suplimentării fluorulului din sursele naturale până la o doză eficientă, prin fluorizarea apei, a sării de bucătărie, fluorizarea diferitelor alimente.
Absorbţia fluorului se realizează la nivelul intestinului subţire fiind dependentă de felul sării, deci şi ai ionului de însoţire. Astfel combinaţiile cu calciu, magneziu, fier sunt greu solubile şi deci greu rezorbabile, în timp ce combinaţiile cu Na şi P se rezorb aproape în totalitate.
O dată absorbit fluorul este transportat de către sânge, repartizându-se ţesuturlor în proporţie de 90% celor dure (os şi dinte) restul fiind donat ţesuturilor moi. Un regim alimentar cu un conţinut crescut de fluor nu duce la modificarea concentraţiei acestuia în ţesuturile moi, doarece acestea nu au tendinţa de acumulare a fluorului. În schimb la nivelul oaselor şi a dinţilor, nivelul poate creşte în funcţie de:
 concentraţia din aport;
 perioada de timp cât se face aportul;
 vârsta la care se face administrarea.
Pe cale generală, încorporarea fluorului în hidroxiapatita din smalţ este dependentă de factorul timp:
preeruptiv – smalţul beneficiează de F din fluidul tisular din jurul coroanei dentare;
posteruptiv – creşterea concentraţiei de F de la suprafaţa dintelui este datorată în exclusivitate F ionic din fluidele orale, remodelarea generală nemaifiind posibilă.
Spre deosebire de smalţ la nivelul dentinei şi al cementului, F se acumulează numai prin aport pe cale generală. Dentina conţine de aproximativ 4 ori mai mult F decât smalţul. Concentraţia maximă în dentină se înregistrează în apropietrea odontoplastelor şi valoarea se menţine constantă atât timp cât dintele rămâne vital.

PREPARATE CU FLUORURI, ACŢIUNI, MOD DE UTILIZARE

Sunt într-o gamă largă ce cuprinde: tablete, paste, soluţii, geluri, cimenturi, lacuri.
Gelurile fluorurate:
 au un conţinut de ioni de F mare;
 datorită unei concentraţii mari în ioni de F, nu se vor aplica în cavitatea bucală cantităţi mari de gel (aproximativ 1g/şedinţă);
 preparatele acidifiate nu se folosesc în tehnica periajului;
 în general gelurile sunt utilizate în tehnica indirectă;
 gelurile fluorurate formează pe suprafaţa dintelui o peliculă de fluorură de calciu, care participă la schimburi ionice cu apatita, pe o perioadă de timp