În cadrul atât de vast al reglementărilor juridice privind Drepturile Copilului, voi încerca să schiţez principalele direcţii de orientare ce guvernează problema unui tânăr sub 18 ani care intră în contact cu sistemul de justiţie, ca urmare a unei suspectări ori a unei acuzaţii de comitere a unui delict, vizând câteva aspecte legate de aplicarea acelor măsuri ce afectează starea de libertate a minorului.
Îmi propun ca în cadrul acestei analize să abordez problematica respectării dreptului copilului delicvent din perspectiva a trei factori :
1) recomandările din legislaţia internaţională cu privire la copii în contradicţie cu legea română ;
2) contradicţiile legislaţiei româneşti cu privire la copii care răspund penal ;
3) contradicţiile dintre lege şi practică ;
Pentru aceasta, voi urmări dosarul unui astfel de caz în toate etapele ce le parcurge şi anume :
 Reţinerea de către organele de poliţie ;
 Arestarea preventivă ;
 Etapele procesului ;
 Sancţiunea aplicată (măsură educativă, închisoare, asistenţă postpenală ) ;
Deasemenea, în încheierea acestei lucrări voi face o descriere a condiţiilor educaţionale existente în centrele de Reeducare pentru Minori.
În continuare doresc să fac o trecere în revistă a cadrului juridic care priveşte copilul şi protecţia acestuia.
Astfel, putem enumera :
a) Articolul 45 din Constituţia României care prevede :
 “copii se bucură de un regim de protecţie şi de asistenţă în realizarea dreptului lor “
 “statul acordă alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare … “
 “exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar putea dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise “
b) Articolul 2 din Legea 18/1990 (prin care România ratifică Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului) care prevede că :
“Statele părţi se angajează să respeste drepturile care sunt enunţate în prezenta convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului, a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică, sau socială, de situaşia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie .

Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru ca acesta să fie efectiv protejat împotriva oricărei forme de discriminare sau de sancţiuni motivate de situaţia juridică, activităţile, opiniile declarate ori convingerile părinţilor săi, ale reprezentanţilor săi legali ori ale membrilor familiei sale .”
Trebuie făcută precizarea că odată cu ratificarea de către România a Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului prin Legea 18/1990, aceasta devine obligatorie pentru România şi are aceeaşi putere de lege ca şi Constituţia.
c) în completarea cadrului juridic, în afară de aceste texte fundamentale prezentate mai sus, mai putem prezenta :
 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ;
 Codul Penal al României ;
 Codul de Procedură Penală ;
 Legea 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române ;
 Legea 23/1969 privind executarea pedepselor privative de libertate ;
 Decretul nr.545/1972 privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare ;
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.192/1999 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului ;
 Ordonanţa Guvernului nr.1/21.01.2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală ;
 Regulamentul de Ordine Interioară a Închisorii pentru Tineri – Craiova ;
Regulile Naţiunilor Unite pentru Apărarea Minorilor Privaţi de Libertate şi Regulile de la Beijing- Standardul de Reguli Minime al Naţiunilo Unite- Administrarea Justiţiei pentru minori- se constituie ca un îndrumar, stabilind recomandări însă nu sunt obligatorii pentru state .
Prima etapă în drumul stăbătut de un asfel de dosar o reprezintă reţinerea de către organele de poliţie.
Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române prevede în articolul 16 (1) litera b) :”să conducă la sediul poliţiei în vederea luării de măsuri legale, pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează ordinea publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte a căror identitate nu a putut fi stabilită.
Persoanele suspecte de acţiuni prin care se periclitează ordinea publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale, care refuză să-şi decline identitatea ori aceasta nu poate fi stabilită, sunt conduse la sediul poliţiei pentru clarificarea situaţiei şi, după caz, prezentarea acestora de îndată în faţa organului de urmărire penală competent, activităţi ce nu pot dura mai mult de 24 de ore .“
Din nefericire, legea respectivă nu prevede însă obligaţia pentru reprezentanţii poliţiei ca în cazul conducerii la scţie a unui copil (minor) în vederea stabilirii identităţii acestuia sau a unor aspecte legate de svârşirea unei infracţiuni, să cheme de îndată pe unul din părinţi, tutorele sau un

reprezentant al Autorităţii Tutelare ori altor organizaţii pentru protecţia copilului.