Spre deosebire de celelalte garantii reale care au o reglementare distincta in Codul Civil sau in alte legi speciale,dreptul de retentie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei institutii aparte.Existenta lui se deduce dintr-o serie de texte razlete cand, intr-o materie sau alta,legea (Codul Civil) acorda creditorului dreptul de a refuza,atat timp cat nu s-a platit datoria,restituirea unui lucru apartinand debitorului sau cu toate ca nu a primit acel lucru printr-un contract de gaj. Dreptul de retentie ni se prezinta ca un adevarat drept real de garantie imperfect in virtutea caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva,pe care trebuie sa-l restituie,are dreptul sa tina lucrul respectiv,sa refuze deci restituirea lui,pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea,intretinerea ori imbunatatirea acelui bun.
Astfel,acest drept este conferit vanzatorului (art.1322 Cod Civil),depozitarului (art 1618,1619), comostenitorului tinut la raport (art 771),cumparatorului cu pact de rascumparare (art 1377),locatarului sau chiriasului (art 1444),lucratorului ce lucreaza cu materia prima a clientului (art 508),posesorului unui lucru furat si vandut in targ (art 1910),creditorului gajist (art 1694),proprietarului expropriat (art 481).La randul sau Codul Comercial certifica existenta dreptului de retentie in art 815 in ceea ce priveste marfurile vandute dar nepredate atunci cand cumparatorul a fost declarat in faliment. Desigur aceata enumerare nu este limitativa.Astazi este unanim admis ca dreptul de retentie poate fi stabilit oricand pe cale conventionala printr-un contract nenumit.
In lipsa unei reglementari exprese,complete si generale din Codul Civil,teoria dreptului de retentie este opera doctinei.
Tratatele mai vechi relateaza pe larg lupta dintre partizanii interpretarii limitative si cei ai interpretarii extensive,respectiv intre cei ce sustineau ca dreptul de retentie nu exista decat in cazurile expres si limitativ prevazute de lege pe de o parte si cei care opinau ca el reprezinta un principiu general al dreptului nostru civil care isi gaseste aplicabilitate ori de cate ori exista o legatura intre o datorie si un obiect;cazurile prevazute de lege nefiind decat aplicatii practice ale acestui principiu general in anumite materii.Cel de-al doilea principiu a sfarsit prin a se impune.
Elementul de baza pe care se intemeiaza facultatea conferita creditorului este conexitatea obiectiva dintre un lucru si o datorie,astfel spus,sa existe un debitum cum re iunctum.Aceasta conexiune poate fi uneori corelata cu un contract-de exemplu de depozit-insa ea poate fi,alteori,total desprinsa de un contract preexistent;de exemplu chiar posesorul de rea-credinta al unui bun imobil revendicat de adevaratul proprietar poate retine imobilul pana ce i se vor restitui conform legii cheltuielile facute cu bunul.
In acst context trebuie remarcat faptul ca notiunea de conexiune a datoriei cu lucrul trebuie interpretata foarte larg.Astfel,se considera ca exista conexiune nu numai cand creanta s-a nascut in legatura cu lucrul,dar si atunci cand detinerea lucrului si creanta corelativa sunt prilejuite de acelasi raport juridic-de exemplu retinerea de catre mandatar a lucrurilor pe care le-a primit pentru mandant,pana ce acesta ii va achita cheltuielile facute pentru indeplinirea mandatului. In toate cazurile pentru ca dreptul de retentie sa poata fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invoca sa fie proprietatea exclusiva a celui ce este debitorul detinatorului,in ceea ce priveste cheltuielile pretinse.
Uneori,dar nu intotdeauna dreptul de retentie poate constitui o expresie a exceptiei de neindeplinire a contractului,aplicabila nu doar contractelor sinalagmatice propriu zise ci si asa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte.Sfera sa de aplicabilitate este insa mult mai larga.Spre deosebire de exceptia de neexecutare a contractului,care are un caracter relativ,intrucat izvoraste dintr-un raport contractual sinalagmatic,putand fi inlaturata prin executarea partiala a obligatiei principale,dreptul de retentie are un fundament obiectiv;el este opozabil tuturor,precum si indivizibil,adica se extinde asupra intregului bun pana la achitarea integrala a datoriei.