"Reforma de sus în jos, încercată atât prin legea nr. 18/1991 cât şi prin legea nr. 1/2000 e undeva suspendată între inexistenţa unei voinţe politice în dezvoltarea comunităţilor rurale şi ignoranţa proprietarilor rurali care, din colectivişti au ajuns, după `89, agricultori . Şansa schimbării este o politică agrară coerentă şi durabilă, în favoarea fermei ţărăneşti". (Traian Vedinaş) În anul 2003 puterea politică a făcut, prin vocea prim Ministrului Adrian Năstase o constatare şocantă, dar dureros de reală, asupra agriculturii noastre: "În România se face, încă, o agricultură relativ primitivă". Această idee a fost continuată şi de Preşedintele Ion Iliescu, mult mai tranşant, punând accent pe necesitatea adoptării unei forme moderne de organizare şi funcţionare a exploataţiilor agricole şi pe faptul că "Uniunea Europeană nu ne acceptă cu această agricultură primitivă". Să fie agricultura singurul impediment pe drumul aderării României la structurile europene? Cu siguranţă nu, dar starea actuală a acestei ramuri din economia naţională ne pune în imposibilitatea de a ne gândi cel puţin la penetrarea produselor agricole autohtone pe marile pieţe mondiale. Mai ales că aceste produse nu mai fac faţă nici măcar concurenţei de pe piaţa românească (neloială, ce-i drept, cu produse atât de uşor importate din uniune, având sprijinul nemijlocit al statului român!!!). Şi, tot în acest context, "valul" integrării va "mătura" tot ceea ce înseamnă şi a realizat ţăranul român chiar şi în condiţiile practicării unei agriculturi rudimentare.
În acest an, în care deficitul României în comerţul cu produse agroalimentare va depăşi probabil 1 miliard euro, trei cercetători de la Institutul de Economie Agrară avertizează că dacă se va păstra acelaşi trend de dezvoltare al agriculturii româneşti, în anul 2008 la anumite produse, 80-85% din piaţa internă va fi acoperită de importuri. Datorită naturii ciclice a producţiei agricole, a variaţiilor anuale a randamentelor, a fluctuaţiilor mari de preţuri şi cu scopul realizării obiectivului esenţial al oricărei naţiuni - "asigurarea securităţii alimentare", toate statele lumii subvenţionează agricultura. Multe ţări au reuşit, printr-o diversitate de politici agricole, să asigure securitatea alimentară a cetăţenilor, dar toate aceste politici au un numitor comun: "un om, o familie, o fermă". Toate fondurile au fost canalizate spre dezvoltarea şi consolidarea fermelor familiale, specializate pe un anumit tip de producţie agricolă, în care lucrează fermierul şi familia lui şi doar ocazional (în campanie) sau când ferma este mai mare, se angajează lucrători agricoli.
Asocierile între fermieri sunt: profesionale, realizate cu scopul de apărare a intereselor specifice; de marketing, constituite pentru procesarea sau vânzarea produselor obţinute şi de achiziţionare a input-urilor; asocieri între mai mulţi fermieri pentru cumpărarea în comun a unor utilaje pe care le folosesc pe rând membrii asociaţi. Acest tip de fermă a fost ajutat să se dezvolte, în statele în care s-a înţeles importanţa sistemului de fermă familială, deoarece s-a ajuns la concluzia că este tipul de exploataţie care realizează, cu costurile cele mai mici, produsele agricole.
Societăţile comerciale din domeniu se ocupă, în general, de producerea de seminţe, material săditor şi material genetic pentru fermele zootehnice şi, în mai mică măsură, de realizarea produselor agricole destinate pieţei.