Din acelaşi motiv avem nevoie de credinţa în Cel de Sus, adică, credinţa într-o întruchipare a Marelui Anonim, care ne va asigura “dincolo” o nouă fericire incomparabilă cu cea din timpul vieţii.
Astfel se ajunge la termenul de credinţa, la sentimentul de credinţa, la Rai şi Iad, la bine şi rău, fiind necesară o nouă întoarcere în timp. Oare popoarele antichităţii, crezând în zei, şi în întruchipări ale aceluiaşi intangibil Mare Anonim, în Câmpii Alizee şi Tartar, şi în acelaşi bine şi rău, nu făceau acelaşi lucru pe care noi îl facem acum? Nu îşi ofereau oare singuri subfericiri legându-se la ochi, neobligaţi de nimeni, şi mulţumindu-se să spună că mai au întotdeauna pe fragila Sperantă? Şi crezând în Rai, Câmpii Alizee, Iad şi Tartar, în Dumnezeu şi zei nu ne-am oferit dintotdeauna o protecţie inconştienta de nebunie?
Sau sunt fericiţi doar copiii în naivitate şi cei ce înnebunesc realizând prezenţa surogatului, ca purtându-se copilareşte, să se simtă fericiţi? Mai suntem în măsură a-i privii cu scârba pentru că au clacat sau ar trebui să îi privim cu invidie pentru că sunt cei care şi-au atins fericirea? Dar în legile ce duc spre fericire este interzisă invidia, deci nu, nu suntem în măsură să îi privim astfel pentru că nici măcar nu mai realizăm scopul abandonării lor în nebunie.
Nici măcar din punct de vedere legislativ nu ni se oferă certitudinea posibilităţii de a atinge fericiea, ni se asigură doar dreptul de a ne căuta fericirea; cruntă ironie. Ni se oferă ca speranţa năframa peste ochii ce poate nu se vor deschide niciodată. Dar ne vom simţi fericiţi. Sau facând pe ceilalti fericiţi, chiar dacă le oferim o fericire falsă, vina orbirii este înghiţită de uitare? Nu, nu este uitată pentru că nici măcar nu mai are ce să fie uitat; timpul a rezolvat această problemă mutând-o în inconştient.