1. Personalitatea scriitorului
"Eminescu, scria Nicolae Iorga în 1909, se deosebeşte de toţi scriitorii vremii sale şi prin aceea că opera lui întreagă n-are nici cea mai slabă măsură şi supt nici un raport caracterul local, provincial, ci numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor român care scrie către toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor. Născut în colţul de către graniţă al Moldovei de Sus, crescut în Bucovina, apoi şcolar într-un aşezământ ardelean, în sfârşit studiind la Viena între românii din toate părţile, care supt îndemnul lui pun la cale înaintea mormântului din Putna a lui Ştefan cel Mare cea dintâi serbare a sufletului, a tradiţiilor, a gloriei româneşti, care sunt ale tuturor celor de sângele nostru şi de limba noastră, înfrăţit apoi cu poporul prin străbaterea adâncă a tainelor cântecului mulţimilor - Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită."
(…) "Românul care s-a simţit acasă în toate straturile, ţinuturile şi ramurele neamului său, a fost un om politic prin lumina gândului şi puterea trainică a scrisului său, prin simbolul de unitate cuprins în fiinţa sa literară, în inspiraţia şi gândul său. Întemeindu-se pe tot ceea ce simţim noi, el s-a ridicat într-un nebiruit avânt pe culmile culturii moderne. De aceea el e vrednic de pomenire oriunde se luptă cu întunericul adânc şi cu vântul vrăşmaş o licărire din conştiinţa neamului."
În anul 1875, Vasile Gr. Pop, unul dintre cei dintâi istorici literari români, în cartea sa Conspect asupra literaturii române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi în ordine cronologică, avea să caracterizeze personalitatea lui Mihai Eminescu, cu o intuiţie şi rafinament intelectual deosebit: "Unul dintre cele mai frumoase talente şi am putea zice cel mai impozant talent ivit pe scena noilor mişcări a literaturii noastre este fără îndoială Mihai Eminescu."
Valoarea lui Mihai Eminescu a fost remarcată în condiţiile în care poetul publicase doar 12 poezii în Familia şi 11 poezii în Convorbiri literare, precum şi nuvela Sărmanul Dionis, considerată un "mărgăritar preţios".
Vasile Gr. Pop citează în medalionul realizat lui Mihai Eminescu aprecierea pe care i-o făcuse Titu Maiorescu încă din 1872 în studiul său Direcţia nouă în poezia şi proza română, apreciere prin care fixează definitiv personalitatea literară şi culturală a poetului: "Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este domnul Mihai Eminescu.
De la domnia sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile prezentate mai sus, însă au şi farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lângă aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice."
Concluziile lui Titu Maiorescu vor fi concretizate în studiul Eminescu şi poeziile lui - 1889, studiu în care, într-o sinteză strălucită, Titu Maiorescu va da măsura capacităţilor sale intelectuale, certificând în timp prezenţa nemuritoare a geniului eminescian. Astfel, memorabila apreciere care încheie studiul menţionat nu numai că a fost validată în timp, dar ea constituie o prelungire în timp, în eternitate: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi sub forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti."
Toţi cei care au scris despre Eminescu, de la noi sau din alte părţi ale lumii, au confirmat previziunea lui Maiorescu.
Poetul "nepereche", cum avea să-l numească George Călinescu, cel care a dat măsura geniului creaţiei româneşti, ca valoare absolută, înscriindu-se în galeria valorilor universale, Eminescu va fi strălucit evocat în vastul şi neîntrecutul studiu elaborat de Rosa Del Conte: Eminescu sau despre Absolut, apărut la Editura Dacia din Cluj în anul 1990.
Precizând, în Cuvântul său înainte, câteva coordonate ale dimensiunii unui asemenea studiu, Rosa Del Conte avea să sublinieze - încă din 1962 - locul lui Mihai Eminescu în spiritualitatea românească şi universală: "Desigur, nu este puţin ceea ce datorează gândirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone. Până şi temele care par luate cu împrumut din romantismul european - acea problematică filozofico-religioasă atât de bogată şi de interesantă în chiar contradictorietatea ei - îşi împlântă rădăcina în humusul creştinismului primitiv, se încadrează în climatul neoplatonic al patristicii răsăritene. Şi dacă sufletul popoarelor se oglindeşte în cuvântul poeţilor, Eminescu reflectă şi în aceasta istoria intelectuală a poporului său, depunând mărturie pentru ea. Nu este lipsit de semnificaţie că Arghezi însuşi nu se poate înţelege fără a fi inserat în acea tradiţie de spiritualitate şi cultură, la care el poate şi să se opună astăzi în mod polemic şi pe plan raţional şi practic, dar din care continuă să se inspire, fie şi inconştient, ca făurar de cuvinte. (…)
Eminescu nu e floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie nouă şi tânără, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă la noi, o cale lungă."
Personalitate copleşitoare, a creat, încă pe când era în viaţă, un mit eminescian. Titu Maiorescu fixează, prin cele două studii menţionate, trăsăturile personalităţii eminesciene: "om al timpului modern", "inteligenţă extraordinară", "o memorie prodigioasă", "căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa, încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână."
Curiozitatea intelectuală făcea din Eminescu "omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind".
Cultura de o vastitate covârşitoare, farmecul limbajului vin din cunoaşterea literaturii naţionale, a literaturii populare, a istoriei naţionale, a filozofiei europene, a sanscritei, a religiei budiste, a literaturii universale. "A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta sau a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu sufletul său."